În revista Familia, criticul de teatru M. Morariu se-ntreabă :” De ce Marivaux pătrunde cu atîta dificultate în repertoriul teatral românesc?”…Chiar?!
Da’ ce să ne mire că franţuzul este jucat rar, în România, cînd nu-s jucaţi, vai!, 70% dintre autorii dramatici naţionali! ( constatarea deja mi se pare îngrozitoare!). şi nu mă refer la autorii care-au scris, la comandă, între 1950/1990 (de-alde Davidoglu, Maria Banuş, Beniuc, Lucia Demetrius, O. Măgureanu, V.Em, Galan, Th. Mănescu, Gh. Vlad ş.a.) ; ci vorbesc acum despre scriitori de teatru foarte importanţi, precum Blaga, Dan Botta, Radu Stanca, V. Voiculescu, Ion Omescu, V. Anania, Ion Sava, Ion Luca, Eftimiu, G. Magheru, Gib Mihăescu, D. Solomon, G.M. Zamfirescu, Iosif Naghiu, I.D. Sârbu şi mulţi alţii.
Marivaux măcar are o consolare – îl joacă francezii destul ; dar pe-ai noştri, dacă nu ni-i reprezentăm nici noi…
¤
Lumea cărţilor s-a umplut, recent, de lucrări despre teatru ; e bine!
Sunt la curent cu fenomenul, din două motive : 1) îmi place să am biblioteca la zi, în specialitatea mea ; fac parte, de vreun an, din comisii de doctorat şi citesc teze care devin, fireşte cărţi. Practicienii care publică (majoritatea actori) prezintă şi ei o dublă ofertă : a) memorii,amintiri ; b) lucrări care glosează şi glisează în jurul unei teme (tentaţia abisului la eroine din Will şi Valejo, spre exemplu; ori Caragiale ca autor de teatru cu păpuşi; comicul Cehov ; septentrionalul Ibsen ş.a.m.d.).
Nu dispreţuiesc cărţile de memorii : chiar generaţia mea n-a apucat multe figuri & conjucturi dintre anii 45-65 ai secolului trecut ( deci are ce să înveţe din carte excelentă a maestrului Ion Focşa , spre exemplu ; sau din cea a lui Mitică Furdui) ; ce să mai spun de studenţii mei de azi, care ,incredibil!, nu ştiu cine a fost George Constantin, Cozorici, Rauţchi, Vali Seciu, Poldi Bălănuţă ş.a.
Pînă o să se scrie despre ei pe internet, sunt bune şi cărţile despre teatru, nu?!…
¤
Vorbind despre Andrei Şerban, Cristina Modreanu încheie spectaculos articolul, opinînd : „ Mi se pare genială intuiţia sa, că în lumea de azi teatrul trebuie să sfîşie, să aţîţe, să provoace, prin orice mijloace, ca să le aducă aminte oamenilor că nu pot trăi fără el”. Sună frumos!
Dar…chiar prin orice mijloace, Cristino?! Eu zic, ca omul mai bătrîn, că dacă foloseşti naiba ştie ce procedee, taman atunci îi poţi alunga de la teatru!
Şi ca să ne reconvingem cît de relativ e totul în artă, azi : articolul frumoasei cronicărese începe cu un citat din P. Chereau :” Trebuie să faci lucruri cu adevărat excepţionale azi în teatru, ca să mai trezeşti interesul!”. Normal! Dar ce ne facem cu segmentul ăla de public care, pentru numele lui Dumnezeu, NU VREA LUCRURI EXCEPŢIONALE! Publicul ăla care visează la montări cuminţi cu Take, Ianke şi Cadîr, ori Micul infern ; care vine azi, în 2007 la Mamouret, la Bulandra, şi se emoţionează la un spectacol modest, în care Tamara Buciuceanu joacă normal, realist, profesionist…şi-atît.
Eu zic, după numai 33 de ani de teatru, că e riscant să dai definiţii, să decretezi, să adopţi tonul peremptoriu ; totu-i relativ pe lume, ştim, da’ ce cred unii că tocmai TEATRUL ar face excepţie?!
¤
A propos de tot ceea ce am spus mai sus, îmi aruncă , minunat, marele regizor Lev Dodin : ” Tuturor ne e frică nu cumva să nu fim moderni, dar TOCMAI această teamă ne face să nu fim moderni!”. Bravo!