Anul acesta, Festivalul umorului de la Vaslui, care iată că a împlinit 40 de ani (mulţi înainte!), s-a deschis cu un moment dedicat unicului Ştefan Popa Popa’s. Am cinstea să-l cunosc destul de bine, de peste 15 ani, din diferite întîlniri ale umoriştilor, la care am participat – întotdeauna, cu plăcere. Dar cum Nelu Mancaş (cel mai vechi animator al festivalului) mi-a cerut să spun cîteva vorbe despre el, încerc să-mi adun aici gîndurile.
Artistul timişorean exemplifică, de cînd s-a afirmat, în 1980, calmul valorilor. Nu a fost detronat, ca portretist, de nimeni, rămînînd Regele blitz-caricaturii (într-o anumită ţară orientală, a fost decretat chiar…sultan!). Contestat de colegi invidioşi, şi-a văzut de drumul lui personalizat la maxim. A lucrat, a călătorit, a cîştigat, a uimit, peste tot pe unde a fost, în lumea asta mare. Popa’s a fost un ambasador eficient al României, deşi nu a avut salariu de demnitar; a adus bani în ţară, nu a cerut. De altfel, este singurul creator celebru pe care nu l-am auzit niciodată vorbind despre aspecte lucrative.
Am citit, de mult, o proză în care un mare portretist murea de foame, deoarece nimeni nu accepta să i se facă portretul, artistul cu pricina arătînd pe hîrtie caracterul ascuns al modelului. Şi o altă nuvelă vorbea despre un director de Bancă care a ajuns falit, deoarece în urma publicării portretului lui în ziar a stîrnit o isteria în rîndul depunătorilor: toţi şi-au retras banii, deoarece graficianul a accentuat în desen latura negativă a finanţistului.
Astea-s proze, veţi zice. Ei aflaţi că am trăit aceste proze, lîngă Vaslui, cînd o doamnă care îmi plăcea, m-a rugat să intervin pe lîngă Popas, să nu mai aştepte la coadă ( zeci de elevi stăteau cuminţi, la rînd la portret). Am vorbit cu Ştefan şi a acceptat: desenul lui însă mi-a relevat faţa nevăzută a persoanei, trăsăturile unei păsări de pradă groteşti şi respingătoare. Şi am înţeles atunci că un mare artist nu desenează doar faţa modelului, ci şi sufletul său. Caracterul. Trăsătura dominantă a persoanei. Faţa e, de multe ori, masca. Portretistul de geniu o înlătură, prinde în cărbune ceea ce omul ascunde.
Creatorul despre care vorbim figurează, cum se ştie, şi-n Guiness Book. A înfiinţat o Academie de arte care-i poartă numele. Asigură burse cursanţilor, tipăreşte afişe şi pliante pentru festivaluri, ba chiar ajută scriitorii fără bani să debuteze editorial. E un Artist-Mecena – caz unic în lumea creatorilor.
Priveam, recent, un panou pe care graficianul a alăturat portretele marilor conducători şi demnitari ai lumii. Mă uitam la expresia feţei lor, surprinsă de plastician: unii erau sobri sau miraţi, vicleni, ori cucernici; alţii zîmbeau, cîţiva rîdeau cu gura pînă la ureci. Popas ne arăta falsitatea rîsului lor. Era o expresie profesionalizată, nu un amuzament sincer.
Reîntîlnirea cu marele caricaturist m-a încîntat. Şi-i doresc sănătate, putere de muncă şi …îngăduinţă. Fiindcă lumea de azi trebuie privită, pînă la urmă, indulgent – chiar dacă prin definiţie, caricatura augmentează, nu estompează…
Iar festivalului de la Vaslui (cel mai longeviv, din România!) îi doresc tăria de-a ajunge măcar la a 50-a ediţie…