Iubesc acest text de peste patru decenii, de cînd am scris prima oară despre el: avusese loc premiera lui Giurchescu, la Comedie. Apoi, am început să-mi cristalizez gînduri regizorale, publicate-n 1980, în volumul Sub semnul teatrului (Editura Eminescu). Am continuat cu Caiete de regie, 1985 (aceeaiași editură) și Mic dicționar Caragiale, Editura Cronica, 2001.
În 1998 mi-am susținut teza de doctorat cu Caragiale, ludicul (la ATF, București); în fine, între 1980 și 2002, am regizat cîteva piese caragialene & dramatizări, pe scena teatrelor din Satu Mare, Sibiu, Timișoara, Iași, Bîrlad și la Universitatea de Vest, Timișoara (producția ultimului an). În prezent, în cadrul cursului doctoral pe care-l țin la UAGE, vorbesc doctoranzilor despre inovație și aberație în montările cu piesele clasicului.
Am făcut aceste precizări ca să se înțeleagă că mă obsedează opera marelui dramaturg, că noi nu-l vom epuiza ci, așa cum afirma Șt. Cazimir, EL ne epuizează, într-una…
Noaptea furtunoasă impune un atac temerar: după atîtea și atîtea concretizări scenice, nu poți merge pe drumuri bătătorite. Hazul iese din subtext, nu din replici (care sunt cunoscute pe dinafară). Și din mizanscenă, nu doar din text. Deci, în ani, mi s-au conturat cîteva idei, din care notez aici, cîteva.
Nu-i o lume veselă; Unionul e-n altă parte. Aici e mahalaua, cu drame tipice și mentalități așișderea. Titircă însă, nu-i …inimă rea. El nu-l bate pe Spiridon (doar îl amenință!), nu-și maltratează nici consoarta, nici pe amantul acesteia, nici pe Rică, atunci cînd îl are-n fața ochilor. El se oprește mereu înaintea actului, precum Hamlet. De aceea, am renunțat la monologul lui Spiridon.
O altă întrebare: familist, familist, dar unde-s copiii? Copiii n-au cum să apară, cîtă vreme Veta abia dacă schimbă două vorbe cu Titircă, în tot spectacolul și dorm separat, nu de azi, de ieri. Este o căsnicie formală. De observat că cei doi soți n-au ce să-și spună: femeia discută mai mult cu Zița și cu Chiriac, decît cu consortul, deși măcar de ochii lumii…
Decorul: nu poate evita schelele, dar am găsit cîteva gaguri scenografice, pe care le voi dezvălui în montări. Unul ar fi legat de tabloul cu fotografia Jupînului, încruntat, tronînd mare, deasupra patului Vetei. După împăcare, cînd cei doi amanți ajung în pat, Chiriac, incomodat, o întoarce: pe partea cealaltă este fotografia sa. Deci, poate trece liniștit, la cele lubrice…
Monologul lui Venturiano este spus din butoiul cu țiment, și scris, sub formă de reportaj de senzație, în vederea publicării. Iar studintele-n drept nu se bucură de însurătoarea cu Zița: el venise după o aventură, nu mai mult. Însă familia profită și rezolvă două probleme: o liniștește pe frustrata Zița și beneficiază de un cititor competent al gazetei (din moment ce chiar scrie la ea).
Muzica: acțiune de mahala, muzică pe măsură. Am ales melodiile lui Dona Siminică (Farinelli al Balcanilor, cum l-au numit francezii), inegalabile, și potrivite fiecărui fragment regizoral: Cine are fată mare, Inel-inel de aur, De cine dorul se leagă, Afară-i întuneric ș.a.
O întrebare veche, în caragialeologie: cine-ntoarce numărul de la poartă? Să fie Dincă binagiul, într-adevăr? Eu cred că o face Țircădău, beat, de ciudă că a fost scos din clan. Țircădău apare, în spectacolu-mi personal și-n dialogul cu Zița și-n final, cînd se-ntîlnește cu fostul cumnat, celălalt exclus din familie (devenise incomod cu întrebările gen „a cui e legătura de gît?”, ori „de ce nu te-ai culcat, cocoană?”).
Lectura ziarului este o scenă dificilă; am găsit o explicație a dificultăților comprehensive ale lui Ipingescu: Spiridon rupe din ziar ca să-și facă țigări, deci, pe lîngă nerozia publicistului, mai avem una a fragmentelor lipsă.
Anexez cîteva fișe de personaj, așa cum au apărut în cartea mea Mic dicționar Caragiale (Editura Cronica, Iași, 2001).
Bogdan ULMU
25 martie 2015