Cu mulți ani în urmă, lucram un spectacol la Arad. Stăteam la un hotel bun, care-avea și un restaurant pe măsură. După repetiții, îmi țineau companie actori, actrițe, directorul teatrului ș.a.
Cu ce-am rămas din acea colaborare (în paranteză fie spus, una dintre cele mai rentabile din cariera mea, altfel plină de colaborări cu teatrele)? Cu spectacolul seral al unui șofer turc care intra vesel în cîrciumă strigînd „vaca ciorba!”. L-am urmărit, mai multe seri, la rînd: i se aducea un castron mare cu ciorbă de văcuță (mînca de două ori din el!) și-apoi bea o sticlă de Johnny pe care-o cumpăra, pe valută, de la shopul hotelului.
La vremea respectivă nu-nțelegeam meniul acesta osmanlîu, cam sumar; azi am altă opinie: ce poate fi mai sățios decît două farfurii de ciorbă de văcuță, urmate de o sticlă de whisky bun?…(pe-atunci, băuturile din shop nu erau contrafăcute, iar bacșisul turcului era atît de consistent – cam de 15 ori nota de plată -, încît sigur i se aducea o zamă extra!).
*
Am scris, cîndva, despre vorbele de alint ale băuturii; se vede că nu le-am epuizat. Deci, completez: bericioaică, acetonă, acuarelă, citirică, pișoarcă, BRRC, genocid, romulan, trotil, adio-mamă!….(pesemne, va urma; că-n domeniu, românul e inventiv, teteo!).
*
La Seva Cafe, Ahmedabad, India, nu există note de plată: consumi cît poți, plătești …cît vrei. Accentul se pune pe iubirea dintre oameni – zic patronii – implicit, pe cinstea lor.
La noi ar ține, chestia asta? Parcă nu-mi vine să cred…
*
Din cartea lui Vasile Diacon, Berea la români, deduc că berea este cea mai veche băutură din lume.
Se poate; numai că acum zece ani, cunoscutul vinificator Ion Pușcaș, îmi spunea același lucru despre …vin. Care-o fi adevărul?
Vom afla, cîndva, nu?…Că nu-s secretele Revoluției din 1989!
*
Multe personalități și-au legat numele de gastronomie, dînd chiar titluri, unor produse: nu vorbim doar de celebrele Savarina, Stroganoff, Chateaubriand, Sandwich, Marghiloman; ci și de preparate cu povești mai puțin cunoscute, precum Carpaccio (după pictorul italian), Margherita (în onoarea reginei), Melba (dedicată celebrei cîntărețe), crema Frangipane (o familie din sec. XVI), vita Welington (în onoarea ducelui), tort Sacher (un cofetar austriac), bezele Pavlova (pentru celebra dansatoare), Șarlota (după o muză a bucătarului Carểme)ș.a.m.d.
O nouă dovadă că gastronomia e, vorba lui Băieșu, „un lucru foarte mare”!
*
Cu mulți, mulți ani în urmă, în București, prin marele dramaturg Al. Mirodan, am cunoscut-o pe Amita Bhose-Ray, poetă și traducătoare din India, care-și făcea doctoratul la noi. Ne-a invitat la un curry.
Era pe vremea cînd nara-mi începea să se aplece, pofticioasă, și spre rafinețuri culinare. Am gustat mîncarea într-un cămin de studenți, bucureștean; urmașa lui Tagore o gătise la reșeu. A fost o deziluzie! Și bucătăreasa, ca amfitrioană, idem.
Așa e viața…