Vorbeam, nu de mult, despre un document cvasi-necunoscut(deşi oarecum recent) : o povestire a lui Sorin Titel. Dar ce-are proza bănăţeanului cu teatrul moldoveanului ?– veţi în treba. Păi, are! Un lucru important : Titel povesteşte spectacolul Naţionalului bucureştean din stagiunea 1969/1970, cu o timidă… voluptate, cu dragoste de spectator cucerit, cu detalii inob servabile în reprezentaţie. Şi cu fantezii bizare, de regizor … ghinionist (care n-a apucat să monteze piesa). Cu ochi de cineast (repet, multe dintre relatări scapă spectatorului de teatru).
După ce ne informează că cucoana a ajuns la barieră cu caleaşca şi că rădvanul, întroienit, are nevoie de o inspiraţiune a Fortunei spre continuare a drumului, caransebeşanul continuă povestirea, în tuşă fină (& stil) delectabile :”…Clopotele de la Patriarhie au încetat să bată şi nu se aude decît foşnetul fin al zăpezii şi vocea răguşită şi şăgalnică a ofiţeraşului: Huo,cocoană, că mă asurzeşti! Ar fi bine să poarte o uniformă plină de fireturi galbene, de un albastru care să se confunde cu cel al lucrurilor din jur, pentru că-n acest ceas al serii şi zăpada şi rădvanul , ba chiar şi bariera lăsată e albastră…[…] Bineînţeles că n-am uitat-o nici pe ţigancă : ea a avut, deocamdată, mai mult un rol de fundal. Stă cocoţată sus, pe rădvan, uimită, speriată, pe jumătate îngheţată, cu gura larg deschisă, încît nu poţi să ştii dacă a rămas aşa, adică dacă i s-au înţepenit fălcile din ca uza frigului şi acum nu mai poate să-şi închidă gura, sau acesta e felul ei de-a-şi exprima ulu iala.[…] Scurtele ei exclamaţii nu vor avea, cum e şi firesc, nici un rol în desfăşurarea întîm plărilor, simplă prezenţă decorativă, ca şi felinarul din colţ, de lîngî barieră, cu lumina lui pîlpî itoare aruncînd pete tremurătoare pe zăpada albăstrie. Adică, nu tocmai albăstrie, pentru că, între timp, s-a făcut de-a binelea seară şi, de undeva,de foarte departe, vine zgomot de fierărie , de baros şi nicovală, ba ar fi bine să se-audă şi un cîntec îndepărtat de flaşnetă.Singurul care are sentimentul catastrofei, singurul care e cuprins de panică, singurul care stă de-o parte e el, surugiul, care îşi îndeamnă căluţii într-o atît de fermecătoare limbă : Hi, hi copii, nu mă lă saţi!…Hi, hi, tătucă!…Hi-hi, mînca-v-ar lupii!…Iaca mă, că o să mă lase în troian! Vorbele lui se întretaie cu cuvintele franţozeşti ale cucoanei, cu oftaturile ofiţeraşului, cu hihlizelele (sic!-n.n.) demoazelelor, cu ocările ţigăncii care, de atîta rîs, e cît p-aci să scape din braţe cutiile cu pălării şi volănaşe”…
Ceea ce face aici Sorin Titel , am putea spune, chisnovaţi cum ne ştim, că ar fi un fel de ca nava inversă : dacă în Commedia dell’Arte, ori la Gozzi, scenariile erau anterioare spectacolului, acum el rămîne ulterior reprezentaţiei. Am văzut montarea lui Horea Popescu, despre care vor beşte prozatorul : dar după 35 de ani, fireşte, detaliile se mai şterg din memorie. Munca lui Titel ne ajută să ne amintim , în amănunt, agreabila reprezentaţie.
Cu o suspiciune pardonabilă asupra unora dintre rememorări : ţiganca chiar rămăsese cu rîsu-n stop-cadru? chiar felinarul acela arunca lumini pîlpîinde şi pete tremurătoare, vizibile? chiar se auzeau nicovala, barosul & flaşneta? E posibil.
Tot aşa cum plauzibilă ar fi şi ipoteza fantazării suplimentare a scriitorului. Oricum, acribia secretarului spectacolului, rămîne demnă de stimă.