Un vis se repetă des , noaptea, în continuarea viselor mele diurne.
Se face că sunt invitat de Andreea Marin la emisiunea ei Surprize,surprize şi, la un moment dat, uşa se deschide şi apare…Anton Pavlovici Cehov :slab, deşirat, palid, cu un zîmbet de om suferind,sprijinindu-se în celebrul său baston…Mie-mi piere graiul ;mă sufoc, aproape, de emoţie ! Scriitorul vine la mine, mă îmbrăţişează cu decenţă şi-mi mulţumeşte că i-am dedicat o carte şi un spectacol. Eu mă bîlbîi, el dispare într-un nor de fum, făcîndu-mi cu mîna – după ce a deşertat o cupă de şampanie . Andreea Marin rîde fericită (deşi nu-mi e clar dacă ştie cine e Cehov!)şi mulţumeşte companiei Styx SRL care a făcut posibilă deplasarea geniului în studio. Apoi urmează un moment coregrafic cu pescăruşi şi vînători…Şi un altul, din All that jazz,, în care un artist legat la cap(o fi Treplev?) cîntă „bye,bye,life!”…
Visele de zi şi visele de noapte se întrepătrund, făcînd din existenţa noastră o feerie coşmarescă.
*
Multe ticăloşii s-au mai săvîrşit, în timp, sub cupola răbdurie a teatrului românesc! Poate vreo dată, un cercetător „suicidal” le va aduna între coperţile unei cărţi groase şi cutremurătoare. Ar merita.
Uite încă două, restituite în Adevărul literar şi artistic : o scrisoare a lui Corneliu Leu din 1966,în care acesta, indignat că directorul de-atunci al teatrului Bulandra nu i-a jucat o piesă – mai mult, nici măcar nu i-a citit-o!, îi cere să demisioneze. Privite azi cu obiectivitate, activitatea glorioasă,de răsunet internaţional,a marelui artist Ciulei şi aproape necunoscuta activitate de dramaturg a culturnicului Leu,desigur,nu e greu de aflat cine avea dreptate. Rău e însă că peste numai 5 ani, visul lui Leu s-a realizat : Ciulei a fost destituit ; iar petiţionarul, avansat.
Tot aici, Eugen Barbu îl acuză de impudoare pe Radu Penciulescu! Astăzi, se ştie care dintre ei era impudic. Partea proastă e că asemenea oneroşi au făcut ca marii noştri artişti – printre care cei incriminaţi – să lucreze, de la o vreme, mai mult în străinătate ; iar în ţară ,unii ca Leu şi Barbu să decidă ce e bine pentru arta spectacolului naţional.
Din fericire, pînă la urmă se vede clar cine are dreptate ; dar preţul nu e întotdeauna neglijabil!…
*
Scenă absurdă, care aduce cu una similară din Mazilu : în centrul Iaşului, lîngă Galeriile de Artă, lîngă intrarea în pasajul Unirii,un bătrîn îmbrăcat ostentativ rustic, priveşte treptele care coboară în pasaj şi mă-ntreabă :” Asta-i gura de metrou?”…Rămîn descumpănit, cîteva secunde. După ce-mi revin, răspund :” Nu! Iaşiul nu are metrou!” E rîndul lui să cadă pe gînduri trei secunde.Apoi,lămurit, exclamă :” Aha! Suntem în Iaşi!”…
Pentru mulţi, Capitala e una : fie ea a Moldovei, ori a ţării!
*
Revăd Jocul ielelor la tv. Şi tresar : scrisoarea becherului & cea a lui Fănică, au trecut în piesa lui Camil. În altă tonalitate, dar vizibil. Hm…Ce să ne mai mirăm că-ntr-un Duşman al poporului (Ibsen) apare…Cetăţeanul turmentat?!
*
Actriţa C. aniversează, pentru a treia oară,25 de ani de teatru. Nu e un caz izolat : unii nu mai au chef, sau nu mai pot juca ; atunci, ca să nu iasă din circuit, o cîrmesc spre aniversări.Şi fantezia românului e virilă, cînd e vorba de găsit pretexte!…