Măniuțiu spune despre histrion: dovedește că visul e practicabil. Just!
Dar Cehov arăta că visul e catastrofal! (La Moscova! = certitudinea ratării). De multe ori, visul de pe scenă (precum cel din viață!) are o componentă coșmarescă…
*
La Tv, în cadrul emisiunii Eugeniei Vodă – Profesioniștii – Marin Moraru lăcrimează, amintindu-și de Furtuna lui Esrig, care n-a mai ieșit. Surprinzător, nu?…
Și tot în cadrul emisiunii citate, cu altă ocazie, am asistat la un dialog cu Radu Beligan. Dialog interesant, fără îndoială. Ce m-a nemulțumit însă a fost faptul că realizatoarea tv îl tutuia pe nonagenar.
Chiar dacă maestrul îți permite, nu dă bine, zău, Genua dragă!…
*
„Scena păstrează ceva din Hades: aici se plimbă duhurile”(H. T. Lehmann, în Teatrul post – dramatic). Frumos spus!
Și Valentin Silvestru-mi spunea că noaptea, dacă stai pe scena unui teatru, vezi duhurile marilor actori dispăruți, plimbîndu-se, înfricoșător…Nu aș vrea să le-ntîlnesc, zău! De altfel, n-am fost niciodată singur, pe scena unui teatru. Nici n-am avut repetiții de noapte (cu o excepție).
Nu cred că o comedie dinamică se poate repeta noaptea. Drama sau tragedia, da! Am asistat o dată, la Sibiu, la Ifigenia lui Seneca, de la ora 22: minunat! Liniște și o plăcută oboseală, prolifică! Era, pesemne, ora tragediei!
*
Actorilor care sunt jigniți de faptul că regizorii nu lucrează cu ei, le răspund cu vorbele marelui om de teatru Radu Stanca: „…actorul reclamă, tot mai insistent, să se muncească cu el, fără să-și dea seama că este degradant să aștepți de la altul, ceea ce ar trebui să faci tu însuți. /…/ Nu s-a muncit cu mine! Dacă aș fi actor m-aș simți profund jignit de această expresie, profund umilit să aud mereu că altul trebuie să muncească cu mine, ca și cum aș fi un obiect de dulgherit”. Mda…
*
Altă prejudecată a actorilor: nu s-a repetat destul! Mulți acuză asta fiindcă n-au avut vreme să memoreze textul (sub pretextul că rolul se-nvață pe scenă, nu acasă!). În alte țări, la casting te duci cu textul învățat. Mă rog…
Apropos de durata repetițiilor: nu mai e, de mult, o regulă. Poți repeta 14 zile și iese un spectacol bun. Poți repeta trei luni și iese unul slab.
În România, Esrig repeta și doi ani; dincolo, doar o lună. Dabija a repetat Conul Leonida doi ani (e drept, și din cauza cenzurii). Aureliu Manea nu putea repeta mai mult de două săptămîni – și a făcut montări de care se vorbește și azi.
Cel mai exact/amuzant este Lev Dodin cînd spune că la-nceput te panichezi că ți se dau numai patru săptămîni, apoi douăsprezece (și te panichezi fiindcă… nu-ți trebuie atîtea!).
Morala? Dacă spectacolul iese bine, nu mai contează în cît timp l-ai făcut…
*
Într-o revistă literară din Moldova, cineva felicita teatrul din localitate pentru că o montare a înregistrat 40 de reprezentații. Păi O femeie cu bani și Comedie de modă veche (la Naționalul bucureștean), Comedie cu olteni (Giulești), Siciliana (la fostul Barbu Delavrancea) au depășit o mie! Unele, chiar cinci mii! (cifre incredibile, azi). Sic transit…
*
Ce rar vorbim despre obiectul scenic, și ce important este el, de multe ori, în spectacole! Scrisoarea, numărul, ziarul și ceasul, la Caragiale; pendula, buchetul de flori, pianul și samovarul – la Cehov; dulapul prin care se poate circula – la Cehov, Caragiale și Ionesco; gramofonul la interbelici; tablourile, pistoalele, pachetele – la Ibsen ș.a.m.d. Și să nu uităm cele trei elemente de decor despre care vorbește G. Banu în cartea lui Yannis Kokkos (copacul, ușa, scara).
Iată un subiect de doctorat…