După ce am citit cele două volume de amintiri ale celui care a fost actorul român Dumitru Furdui, mort la Paris, unde se stabilise de un deceniu, în 1996, iată că găsesc o declaraţie a lui Bogdan Stanoevici, care caută să justifice exitul histrionului : „Cînd a decis să părăsească această lume , cred că a făcut-o pentru că nu suporta ideea de a lăsa în urmă o viaţă ratată într-o lume care nu era a lui , într-o ţară în care nu reuşise să se adapteze”.
Desigur, mai tînărul confrate al popularului Mitică, merge pe ideea sinuciderii. Prefaţatorul cărţii sale, sugerează o crimă a unor forţe …oculte, pe care Furdui le ataca sistematic. Mă rog, om muri şi noi, şi om vedea…
Trist rămîne un alt aspect al vieţii profesionale a artistului răsfăţat în România : deşi se laudă, în carte, că a ajuns să joace pe mari scene pariziene, realitatea nu-i părea favorabilă. Victor Frunză, în postfaţa volumelor, spune că l-a văzut într-un teatru mic, într-un spectacol în care el era, într-adevăr, „uriaş”, dar în sală nu erau decît zece spectatori :”…La aplauze, cine să aplaude? Pînă să se ridice cortina, publicul părăsise sala. Să te ia plînsul, nu alta!”. Chiar!…
¤
În Cronica română din 17 iulie a.c., dau peste o notiţă din care aflu că Virgil Tănase va pune în scenă la un teatru parizian Micul prinţ . Foarte bine!
Numai că-n finalul ştirii ni se comunică : „Spectacolul este un o adevărată atracţie a verii pariziene din acest an”. Dincolo de faptul că nu era nevoie şi de un şi de o, ne-ndoim că un act artistic viitor, este. Eu cred că (,) chiar şi la Cronica română, ca să scrii, musai să ştii limba română.
¤
Într-un interviu cu George Banu, găsesc, ca de-obicei, idei interesante, gînduri surprinzătoare, confesiuni care merită notate-n jurnal.
Spre exemplu, întrebat cine crede că l-ar putea interpreta în România pe …marele regizor Brook, teatrologul opinează :” Rebengiuc. Pentru că are un fel de calm, de înţelepciune, ca şi Brook”. Interesantă distribuire! Apoi, Banu mărturiseşte că spaima lui actuală este să nu devină un Serebreakov (profesorul antipatizat de toţi, din Unchiul Vanea – n.n.). Dar cea mai frumoasă profesiune de credinţă a criticului rămîne : ” Trebuie să văd teatru pentru că, dacă nu îl văd, teatrul moare!”. Minunat!
Mă despart în opinii de marele compatriot într-un singur punct al interviului : cazul Pintilie. Lui Banu i se pare că deturnarea talentului regizorului, de la teatru, către film, e benefică. Eu susţin că geniul artistului însă se vede pe scenă, nu pe ecran. Nici o peliculă a lui Pintilie nu a egalat Revizorul, spre exemplu.
Şi profit de ocazie să întreb, nu pentru prima oară : de ce nu îl invită nici un director de teatru pe marele regizor să monteze aici? 35 de ani de absenţă de pe scenele româneşti …impardonabil!
¤
De cîteva luni, oameni care pesemne n-au subiecte importante pe ordinea de zi, flecăresc despre cine va veni director la Naţionalul din Iaşi. În fine, zilele trecute s-a anunţat : concursul a fost cîştigat de Cristian Hadji-Culea, cu care am avut şansa să fiu, o scurtă perioadă, coleg de clasă. Nu-l invidiez.
Teatrul e-n reconstrucţie, nu există sala de spectacole pe măsura unui Naţional, iar fără sală proprie de repetiţii & spectacole, nu se pot realiza nici performanţe. Plus că directorul, acum, e şi şef de şantier, şi… dispecer la garaj, şi responsabil cu deplasarea decorurilor şi a costumelor, şi diplomat în închirierea altor scene, şi …mai are şi o familie în Bucureşti! Să sperăm că va rezista pînă la terminarea reconstrucţiei clădirii. Îi ţin pumnii! Fiindcă e un om de calitate…