– Atunci, cînd ați montat la Naționalul bucureștean, în 1990, cum ați reușit? Fiindcă erați și director general? Sau era o conjunctură favorabilă? Ați făcut aici spectacole reușite, nu numai excepționala Trilogie, ci și A 12-a noapte, Livada…, Cine are nevoie de teatru…
– Nu e vorba de directorat! Lumea abea începea să se dezmorțească, abea ieșise din frigider…Lumea spera într-o altă viață, într-un alt fel de teatru…În al treilea an de Național, anul demisiei mele, simțeam la rădăcina trandafirilor roșii care mi se puneau pe birou, de cîte ori mă-ntorceam din America, mirosul de bălegar. Actorii atunci nu au fost uniți, nu m-au apărat, nu s-au ridicat împotriva bugetelor propuse de ministerul culturii…
– …După ce-a plecat Pleșu.
– Sigur! Lumea uită conjuctura care era atunci; unii cred că am plecat de bună voie. Am plecat forțat. Și primii m-au trădat actorii. Actorii români!
– Să revenim la o perioadă mai frumoasă: aceea a studenției dvs., pe care o cunosc bine, căci am văzut mai toate montările importante ale perioadei 1965-1970, deși eram elev. Ce amintiri plăcute aveți, de-atunci? Ce spectacole, ce colegi, ce profesori apar în formarea dvs ca artist?
– După ce m-am transferat de la actorie, am venit la regie cu un bagaj important de cunoștințe, obținute de la profesorul meu Finteșteanu, care a fost un mare actor. Și Sanda Manu, o mare profesoară. La regie erau Penciulescu și Dimiu. Cu ei împreună, și avînd colegi de excepție – Aureliu Manea, Ivan Helmer, Anca Ovanez – învățam unii de la alții, eram legați unii de alții.
– Dar spectacole… vă amintiți cîteva din acea perioadă? Fiindcă au existat destule!
– Spectacolele mele de studenție: Șeful sectorului suflete, Nu sunt turnul Eiffel – cu Pittiș, Dan Nuțu, Nicki Wolcz. Ne-am format împreună și eram toți flămînzi să aflăm ce se-ntîmplă cu teatrul avangardist din anii 20 (Meyerhold,Vahtangov,Tairov)…am mai avut marea baftă să fiu invitat de Liviu Ciulei să fac Iuliu Cezar cu decorul lui Ciulei…
– Am văzut spectacolul. Și regret că dispozitivul creat de Ciulei pentru Shakespeare, n-a fost folosit decît în două spectacole (celălalt a fost Macbeth).
– Puntea peste spectatori, groapa de nisip peste care treceau Rebengiuc și Iordache l-au deranjat pe vestitul critic Radu Popescu: îi aruncau nisip pe pălăria soției. Au plecat în mijlocul spectacolului și a doua zi ce critică mi-a tras Popescu, nu vă spun! Acum par amuzante aceste detalii, dar atunci…
– Ați văzut Revizorul lui Pintilie?
– Nu, eram plecat din țară.
– Spuneați într-o carte că vă aflați în avion și ați început să rîdeți cînd ați citit o cronică care vă desființa. Ce atitudine aveți, în continuare, față de critică? Vă enervează, cîteodată? Ori reușiți să vă detașați?
– Mult timp am suferit prostește și inutil, de pe urma criticilor. Pentru că puteam citi 20 de cronici laudative și nu rețineam niciuna, dar o cronică care-avea două rezerve mă enerva îngrozitor, o rețineam numai pe-aia! Ori sunt un masochist, ori..
– E cunoscut faptul că lumea reține cronicile proaste…
– Asta nu trebuie s-o afle criticii! Atunci, în avion, m-a amuzat cronica aceea proastă, fiindcă era scrisă cu mult umor, și fiindcă…avea dreptate. Atunci cînd îi dau dreptate criticului, nu mă-nfurii pe el, ci pe mine însumi. Dar asta se-ntîmplă foarte rar. În majoritatea cazurilor găsesc cronici neghioabe, mediocre, care nu înțeleg nimic, ori vin cu prejudecăți – fiindcă nu mă plac. Îl plac pe Purcărete, însă. Nu am ce să fac. În loc să mă supăr, ar trebui să rîd, fiindcă sunt la o vîrstă în care nu-i mai iau în serios. Criticul ar trebui să facă din cronică un act de creație! Un articol ar trebui să fie act creativ. Nu reportaj, nu informație. Impresiile unui critic sunt valoroase cînd nu se limitează la mi-a plăcut, ori nu. Criticul nu-i judecător, nu suntem la tribunal.
El e Dumnezeu și eu nimic? Relația nu mai e justă! Criticii sunt mai la adăpost, ei nu se expun niciodată. Noi ne expunem. El e „acoperit” de faptul că vede un spectacol gratis și-apoi mai are și dreptul să înjure. Dacă și-ar plăti locul, ar scrie la fel?
– Ăsta e un subiect greu de detensionat, vreodată! Apropos, am înțeles că ați rămas într-o legătură strînsă cu George Banu și Ana Maria Narti. Considerați că-s prieteni, dincolo de faptul că fac critică?
– Prieteni, firește.
– În lumea întreagă, pe care ați străbătut-o cu folos, ați mai avut ocazia să întîlniți români plecați din țară?
– Români de orice fel?
– În principiu, oameni de teatru…V-ați întîlnit cu Pintilie, spre exemplu?
– De cîte ori vin în țară vorbim, ne vedem, e un prieten bun, îl respect.
– Dar cu Liviu Ciulei?
– Cînd era director la Mineapolis, la Guthrie, m-a invitat să fac Nunta lui Figaro, am fost prieteni la cataramă, cum se spune. Cu Nicki Wolcz am colaborat, iarăși, mult.
-Dar Petrică Ionescu, soții Boruzescu…?
– Sigur, ne vedem cîteodată! Petrică Ionescu e adorabil la masă, plin de umor…mă mai întîlnesc și cu soții Boruzescu la Paris, mă văd și cu Sturmer, chiar dacă nu lucrez cu el. (va urma)