Cartea de teatru
Despre un gen vitregit în literatura de specialitate
Voi vorbi azi despre un volum serios, documentat şi cvasi-inedit în spectacologie , cu indice de nume impresionant şi bibliografie vastă: Apariţia şi evoluţia teatrului de Operă în Moldova. Interpreţi şi spectacole (1918-2000). Autor – Aurelian Dănilă.
Numele istoricului nu este sonor, în urechea cititorului român, deşi d-sa rămîne o personalitate artistică şi nu numai : solist instrumentist de prestigiu, diplomat, Rector şi director şi, nu în ultimul rînd, autor de cărţi. În plus, un conviv agreabil.
Cartea despre care vorbim acum, captivează prin subiectul bine ales, umplînd un gol în istoria spectacolului muzical de dincolo de Prut. Volumul vorbeşte despre peste opt decenii de viaţă muzicală, despre pionieri ai genului, dificultăţile începuturilor, sacrificii inevitabile, personalităţi şi spectacole, turnee şi succese internaţionale, dar şi perioade de criză financiară, repetate. În Romînia, e lipsă de o asemenea lucrare, adusă la zi. Deşi, avem destui muzicologi importanţi.
Nu o dată, A.D. ne place prin atitudini personale, critice, scrise cu ironie, sarcasm, ori mîhnire.Valoarea interpreţilor moldoveni, recunoscută pe scenele din ţară, dar şi din afară, devine un fir roşu al volumului; adoptarea lor de către teatre străine, sau doar invitarea în multe spectacole şi concerte, este privită de autor cu justificată mîndrie. Fenomen trecut, dar şi prezent, exportului de… vin moldovenesc i se adaugă, de cîteva decenii, şi unul al soliştilor şi dirijorilor de Operă!
Ne-a mai plăcut, în această documentată şi minuţioasă dare de seamă , anecdoticul cu care A.D. pigmentează lucrarea, compensatoriu: pe unul dintre primii conducători de trupă care vin în Moldova, spre exemplu, îl chema…Gagarin! (p.14); dar şi Lenin a devenit erou de Operă, în perioada proletcultistă! (p.115); criticii ziarului Bessarabia au uneori şi umor – „el cîntă italieneşte, ceea ce-l face, într-o oarecare măsură, mut”(p.68); iar despre un trompetist :”teatrul nu e poligon, şi noi nu am venit la manevre de cavalerie”(ibidem); nu o dată este remarcată vigilenţa sovieticilor cînd e vorba de un artist care ar putea rămîne în putredul capitalism ; o teorie, aproape incredibilă, dezvoltată cu argumente în carte, ar fi aceea că marele compozitor rus Rahmaninov ar fi…nepot al lui Ştefan cel Mare! Ideologizarea artei , în perioada de tristă amintire, aduce public (muncitori, ţărani) cu forţa, la vizionări! (p.108); se pun la cale schimburi de spectacole, născute eşuate între Chişinău şi Galaţi, ori Iaşi (p.132) etc.
Autorul este şi norocos : are în filmoteca personală cele nouă filme germane cu marea solistă Maria Cebotari! De altfel, artistei îi sunt dedicate, pe bună dreptate, cîteva pagini, în această istorie a spectacolului (pp.8 -14). Pe lîngă ea, sunt incluse tot aici micro-monografii ale altor personalităţi de valoare universală – Valentina Cuza, Maria Bieşu, Mihai Muntean, Al.Samoilă.
Revenind la premisele apariţiei Operei, în teritoriul dintre Prut şi Nistru, ni se aduc documente importante : anul 1821, în casa boierului Krupenski (p.13); turneele trupelor franceze (1825), italiene(1826), apoi cele ale fraţii Foraux, care veneau de la Iaşi (1833-34), plus colective din Rusia -1846. Prima reprezentaţie cu plată – 1846. În 1840, Asachi prezintă aici Furiosul, după Donizetti . Apare apoi, independenţa faţă de străini –Baba Hîrca ( Flechtenmacher & Millo); apoi, texte de Alecsandri; 1875, Fata mamei Angot, pt. întîia oară o operă tradusă în româneşte şi jucată de artişti români!; vin turnee în Basarabia; apoi, pleacă trupele de aici în turneu (la Balşoi-Moscova, Roma, Paris, Londra, Dresda, Hamburg, Viena, Salzburg, Iaşi, Bucureşti, Milano, Madrid, Barcelona, Praga , în America Latină şi de Nord ).
În 1919, apare oficial, pe afiş, regizorul – cu E.Oneghin (p.50). Dar aflăm cu bucurie că şi marele G.Tovstonogov a montat la Opera din Chişinău!(Don Carlos!). Şi textul celebrei montări a lui Liubimov de la Taganka, a fost transpus în operă (Aici e linişte în zori); sau Dragonul lui Şvarţ; ori Casa mare de I.Druţă.
Ne-a mai plăcut, în lucrare, pledoaria lui Aurelian Dănilă pentru măsura, bun-gust şi evitarea şarjei în spectacolele comice.
E drept că apar în text cuvinte şi formulări ciudate, pentru un cititor de limbă română – mai ales într-o lucrare cu pretenţii ştiinţifice. : habilitat , abreviaturi (p.1),”filmul s-a învrednicit”(p.12),”Ureche care a tălmăcit un rol foarte inspirat!”, ”unităţi”(în loc de posturi),”redacţie”(în loc de redactare) ş.a.m.d.
Cartea e serioasă însă şi bine alcătuită ; trebuie dată ca exemplu, repet, muzicologilor noştri.