Un prieten, pictor, mă întreabă într-o zi, ce cred eu despre termenii din titlul articolului. Deci, nolens-volens, încerc să-mi sistematizez gîndurile…
Creaţia artistului autentic are, cum se ştie, o componentă intuitivă, instinctuală. Arta „angajată”, desigur, a fost ferită de această tentaţie, în cazul ei funcţionînd tocmai tendinţa de… anulare a instinctului şi a intuiţiei.
Curios lucru însă, ceva ne face să credem că pictura naivă este cea mai dependentă de instict & intuiţie, deoarece lipsa studiilor de specialitate trebuia compensată prin ceva. Tot aşa, critica ştiinţifică, profesionistă, glisează şi ea în jurul conceptului, fără a lăsa deoparte, fireşte, bagajul cultural acumulat, în anii de studiu. Morala ar fi : intuiţia este indispensabilă emiterii şi receptării operei de artă…
„Cubismul instinctiv, arta de a picta ansambluri noi împrumutate nu din realitatea vizuală, ci din aceea care-i este sugerată artistului de instinct şi intuiţie, tinde de multă vreme către orfism. Artiştilor instinctivi le lipseşte luciditatea şi o credinţă artistică; cubismul instinctiv cuprinde un foarte mare număr de artişti. Ivită din impresionismul francez, această mişcare se extinde acum în toată Europa” – spunea Guillaume Apollinaire, încă din 1913 (Pictorii cubişti – meditaţii estetice).
Este axiomatic, în acest moment, faptul că pictura abstractă, curentele secolului trecut, sunt clar dependente de termenii care dau titlul gîndurilor noastre. Şi fiindcă am făcut o referire prin ricoşeu la Zahar, trebuie să recunoaştem , cvasi-ruşinaţi, că am fost chiar …emoţionaţi de pledoaria lui patetică pentru descoperirea importanţei intuiţiei, în privirea artistică asupra lumii :”…Cum poate fi iubit un lucru, fără un strop de simpatie? Numai prin atracţie te ataşezi de el şi apoi se naşte nevoia de a-l cunoaşte în întregime, în adevărul său. În cursul unei asemenea căutări , facultăţile omului fiind încălzite, ele îi permit să se cunoască mai bine pe sine. Aceasta este căutarea realităţii şi, în adîncul sufletului artistului, ea este totodată sărbătoarea unirii cu motivul său. Atunci, o forţă împinge pe creatorul care a primit atît de mult de la modelul său, să glorifice trăsăturile acestui donator. Este actul său de graţie, de recunoştinţă, de justificarea nobilei sale activităţi, este mijlocul său de evaziune, căci iată-l pe autor în opera lui, eliberat şi transmis prin intermediul unui suport căruia i-a exaltat asemănarea cu imaginea eului său, şi aceea a motivului , ele între ele, de acum, amalgamate” (Marcel Zahar, Arta timpului nostru).
Just! De multe ori, intuiţia ne-a ţinut departe de pictori şi curente pentru care nu aveam feeling. Această distanţă nu era direct proporţională cu valoarea operelor respectivilor artişti, ci reprezenta un mod de apărare – poate doar de a fi prudent – în faţa unor idei şi imagini care nu ne tuşau. Este dreptul artistului, ori al privitorului, să aibă preferinţe şi reţineri. Mai complicată ar putea părea părerea criticului, care este forţat, deseori, să treacă peste preferinţe personale, spre-a ţine dreaptă cumpăna verdictului estetic.
Dar tot Zahar deplasa problema intuiţiei şi a instinctului în domeniul, deloc străin picturii, al muzicii. Cum se ştie încă din Antichitate, artele sunt îngemănate, ut pictura, poesis. „De la bun început, să notăm cele două principii elementare, care separă muzica, de pictură : 1. muzica se adresează auzului, pictura – vederii (astupaţi-vă urechile, nu veţi mai auzi muzica ce se cîntă; închideţi ochii – nu veţi mai vedea pictura expusă); 2.opera muzicală se desfăşoară în timp; opera picturală îşi arată elementele ei constitutive în acelaşi timp.[…] Este plăcut să auzi sunete în întuneric; dar este imposibil să vezi culori în întuneric. Aceasta datorită faptului că sursa de energie a sunetelor rezidă în instrumentele care le emit prin solicitări( lovitura unui beţişor pe o piele întinsă, ciupirea corzii chitarei), în timp ce culoarea nu este decît un analizator al luminii şi nu devine sursă de energie decît pe o a doua treaptă, datorită soarelui, flăcării, lămpii.[…] Legi distincte guvernează perceperea undelor colorate şi pe aceea a undelor sonore, cu ajutorul a două simţuri care n-au nimic comun şi ale cărei reacţii sunt, constituţional, de calităţi diferite”.
Nu am ales citatul pentru …noutatea descoperirii sale, ci datorită faptului că deschide, aşa cum propuneam mai devreme, poarta comparatistică inter-arte. Am avut şansa să lucrăm în teatru : deci, ne permitem să adăugăm comparaţiei şi arta spectacolului, care, preluînd ideea de mai sus, putem spune că se adresează şi văzului, şi auzului. Şi trecînd la a doua departajare zahariană, vom observa că mai prezintă un privilegiu : se desfăşoară în timp ( reprezentaţia putînd dura două-trei ore), dar, pe porţiuni, îşi şi arată elementele de bază, simultan ( la deschiderea cortinei publicul admiră decorul, costumele, luminile, graţia actriţei, dar ascultă şi textul marelui Will, să zicem). Şi dacă anticul propunea ca poezia să fie discutată…precum un tablou, ei bine, teatrul chiar e format din tablouri! Cîte fotograme din montări teatrale, ori din filme, nu pot fi înrămate şi puse pe simeze? Şi, invers, cîte picturi nu par schiţe de decor, ori costume, destinate scenei, şi cîte obiecte sculpturale, nu pot deveni elemente scenografice?
Să ne amintim de celebrele balete ruse ale lui Djaghilev : mulţi pictori ai Rusiei de la începutul secolului XX au semnat scenografii inubliabile, prezente în mai toate albumele avangardei (exportate, ulterior, la Paris). Şi Dali a făcut decoruri de film (pentru Bunuel) şi Picasso – pentru scenă (ba chiar a scris o piesă de teatru!). La noi, C. Piliuţă a semnat patru sau cinci scenografii, una din ele chiar pe scena Naţionalului bucureştean (Hagi Tudose)! Ion Truică, la fel. Iar Sabin Bălaşa ne-a lăsat cîteva superbe filme de animaţie, în care cadrele erau compuse din atît de personalele-i tablouri. Sculptorul Lucaci a realizat cele două orgi cu apă şi muzică…
Pentru că, aşa cum spuneam înainte, scena oferă plasticianului satisfacţii nebănuite ; iar intuiţia îl poate duce pe calea cea bună, suplinind lipsa de experienţă teatrală. În fond, cînd pictezi un decor, vezi o lume, aceeaşi lume care ţi se deschide şi-ntre ramele tabloului. Şi pe scenă propui o stare, un unghi de atac al subiectului, şi aici trebuie să joci luminile şi umbrele, să volumezi, să – ţi clarifici un mesaj. Şi dacă pentru o lucrare obişnuită îţi propui un titlu dictat de dispoziţia de moment ( Toamnă, să zicem ; sau Simfonie în alb), pe scenă ţi se propune un titlu aflat în repertoriu teatrului.
Dar, dacă dramaturgia a imortalizat doar cîteva figuri de mari artişti ( Michelangelo, Goya ), arta plastică a lăsat mărturii importante despre fizionomia multor artişti ai scenei, încă din perioada Renaşterii. Cîte portrete din care ne privesc Shakespeare, Garrick, Moliere, Duse, Stanislavski, Caragiale, Cehov, Calboreanu, Vraca, Lucia Sturdza Bulandra nu ne oferă date importante despre felul în care arătau, se îmbrăcau, priveau aceştia?
E adevărat, nu este recomandată o forţare a comparaţiei, numai de dragul re-demonstrării interdisciplinarităţii. „Nu e vina noastră dacă culorile n-au aceleaşi virtuţi de pătrundere ca şi sunetele. Nu-mi închipui la ce poate duce o revoltă împotriva unei stări de a fi originare, de formaţie misterioasă, care sunt nişte investiri imperioase. Avem libertatea să le deplîngem, dar nu avem puterea de-a le reforma. Să ne mulţumim să constatăm fenomenul şi să-i potrivim elementele, în scopul delectării noastre; aceasta este acţiunea Artei. […] Novatorii noştri în estetică vor să remanieze totul şi, în laboratoarele lor, pictura a şi devenit muzică pură. Metamorfoza rămîne localizată în discurs şi nimic nu se va schimba numai pentru atîta lucru, în cele două domenii. Singura consecinţă a unui manifest bizar, rezidă în riscul extinderii oboselii mintale”…(4.
Dar, ca să continuăm afinităţile existente între arte, ce-ar fi să ne oprim, în zbor de pasăre, şi asupra…gastronomiei: cîte lucrări celebre nu au ales, ca subiect, masa plină cu bucate? Şi cîte naturi moarte nu trezesc, azi, apetitul gazdei, înrămate deasupra şemineului?
Un argument peremptoriu însă credem că ar fi publicarea cărţii lui Brillat Savarin în colecţia Biblioteca de artă a editurii Meridiane. Sigur, volumul se numea Fiziologia gustului, dar conservatorii priveau cu mefienţă includerea unui gourmet, pe lista esteticienilor! Ce-are aranjarea mesei, cu pictarea ei? Şi dacă ai prepeliţe superbe, imortalizate în zeci de tablouri celebre, mai poate fi interesantă reţeta …fezandării şi coacerii lor? Greu au acceptat unii alăturarea lui Savarin lîngă Argan, Gombrich, Braudel sau Hocke…
Dar arta culinară, conform definiţiei DEXului, corespunde cerinţelor ARTEI : produce valori estetice, foloseşte mijloace de exprimare specifice, cere îndemînare deosebită şi, atenţie!, măiestrie!
Şi-apoi există prejudecata că arta culinară trebuie trecută …la coada mesei, fiindcă, vai!, miroase a prăjeală. Ei şi? Nici oxizii din culorile pictorului, nici lutul sculptorului, maieul balerinei, grima actorului, sacîzul violoncelistului, pirotehnicele cineastului, tonerul tipografului, nu atrag olfactiv receptorul(5
Dar să revenim la titlul capitolului şi să ne-ntrebăm : oare nu cumva tocmai intuiţia uneşte aceste dovezi de măiestrie? Nu cumva ea devine indispensabilă creatorului, dar şi spectatorului, în egală măsură? Ca să poţi pătrunde lucrurile, să le înţelegi, să le transfigurezi artistic, apoi să le oferi privitorului, nu trebuie să intuieşti şi puterea lui de a percepe realitatea secundă, pe care i-o pui în faţă?
Sunt oameni care nu suportă un obiect, ori un individ real. Dar acceptă, ori chiar „empatizează” cu unul pictat!
O să facem o trimitere la superba scriere a lui I.L.Caragiale, Cîteva păreri, după opinia noastră, una dintre cele mai simple demonstraţii de stilizare în artă. În eseu, printre altele, marele clasic povesteşte o istorioară pilduitoare : într-o şcoală de mahala, stau în clasă, claie peste grămadă, o mulţime de copii obraznici; fac gălăgie teribilă, pînă-n clipa în care-şi face apariţia domnul profesor. Acesta are un nas foarte ciudat şi-o riglă. Copiilor le vine şi să rîdă de nasul caraghios al dascălului, şi să tremure la vederea terifiantei rigle. Şi-atunci, într-o zi, avînd o inspiraţie de stilizator de geniu, unul dintre puşti fuge în spetele şcolii şi trage cîteva linii, cu cărbunele, pe zidul clădirii: „E domnul, domnul! Acesta e domnul cel adevărat – un nas, şi-o riglă!”. Din clipa aceea elevii stăteau liniştiţi în clasă şi aşteptau să treacă ora şi să fugă-n curte, să-l vadă pe profesorul adevărat. (6
Am făcut trimiterea la fragmentul din teoria marelui dramaturg deoarece ni se pare că-n limpezimea-i caracteristică, exemplifică răsturnarea de planuri, în cazul „imitatorului” de excepţie : profesorul este interesant numai pe zidul şcolii, tot aşa cum Cîntăreţul la lăută al lui Caravaggio are charismă, nu ca instrumentiştii nepictaţi ai epocii, Calul albastru al lui Franz Marc e mai greu de uitat decît mînjii lîngă care am copilărit, la ţară, iar tăvile cu fructe din sutele de tablouri cunoscute, par mult mai apetisante decît perele de pe tarabele pieţarilor.
Intuiţia, cea care lucrează, din fericire, în paralel cu raţiunea, ne transformă în evaluatori privilegiaţi căci, nu întîmplător şi Paul Klee a declarat, surprinzător pentru unii, „nimic n-ar putea să înlocuiască intuiţia”. Şi aici , printr-o tăietură de montaj inedită, am aminti de citatul preferat al lui Octavian Paler – „ca să vadă mai bine, artistul trebuie să închidă, uneori, ochii!”. Aşa e! „Imaginea primordială este intuiţia pe care instinctul o are despre el însuşi sau copia pe care şi-o dă lui însuşi”(7.
Dar publicul? Vizitatorul expoziţiei trebuie să închidă şi el, ochii? Da, în cazul tablourilor …nereuşite. Iată o aruncare a celor doi, în tabere opuse…
Şi să ne ocupăm în continuare , de relaţia creator/privitor. După Goethe, există trei categorii de receptori :cei care se desfată, fără să judece; cei care judecă, fără să se desfete; şi cei care judecă, desfătîndu-se. Ultimii, crede autorul Poeziei şi adevăr, recreează pe cont propriu opera de artă. Şi aceştia sunt recrutaţi din rîndul componenţilor publicului specializat).
O opinie diferită are F.Gemier : el propune fuziunea tipurilor de privitori/spectatori, ca la Atena – unde arta era comentată de filosofi şi mateloţii din Pireu, ori ca la Londra unde piloţii de pe Tamisa se amestecau cu seniorii de la Curtea Reginei Elisabeta. E greu de spus care situaţie e ideală. Important este să se creeze un fluid între componenţii ambelor tabere.
Deoarece, vorbind mai devreme despre lumea spectacolului, ne-am amintit că , la teatru, cînd spectatorii aplaudă, nu o fac doar ca să răsplătească actorii: bătutul din palme mai înseamnă creerea unui circuit energetic între sală şi scenă. Aplauzele deci, au şi o funcţie terapeutică, plus că accentuează comunicarea, spre binele ambilor. Şi ne-ntrebăm, firesc : oare pictorul simte acest „handicap”? Şi-ar dori şi el aplauze, la … vernisaj deschis? Oricum, o palidă compensaţie îi este oferită de faptul că invitaţii la inaugurarea expoziţiei, oricum îl aplaudă, atunci cînd rosteşte protocolarele cuvinte care prefaţează pelerinajul prin faţa lucrărilor.
Dincolo de glumă, credem că în arta plastică situaţia este puţin diferită, dar fondul rămîne neschimbat : locul aplauzelor în ia…privirea ! Văzînd tabloul, ori sculptura, spectatorul realizează acel circuit, stabileşte fluidul, cel puţin cu opera – dacă nu şi cu creatorul ei. Dilema lui Confucius ( ochiul priveşte oglinda, ori invers?), aici capătă răspunsul ambii. (8
Şi o altă întrebare, normală în şirul acesta de comparaţii : profesorul, regizorul şi teoreticianul sud american Augusto Boal a lansat, cu ani în urmă, calamburul SpectActor (destul de elocvent ca să mai necesite o decriptare suplimentară) ; i-ar putea corespunde, pe tărîmul artei noastre, PrivPictor?
Dar, cum observa Noel Mouloud, o relaţie asemănătoare se stabileşte, înainte de scoaterea la lumină a operei, între alţi doi „parteneri” din atelier : ”Între subiectul care imaginează şi obiectul imaginat se stabileşte un cîmp de raporturi interioare, mai spirituale decît raporturile care unesc subiectul şi obiectul perceput sau gîndit în cîmpurile experienţei reale. Imaginaţia, pentru a da o prezenţă intuitivă anumitor conţinuturi care scapă sferei accesibile experienţei reale, se sprijină pe o serie de analogii concrete. În structurile ideale ale artei vom regăsi aceste trăsături principale ale structurilor imaginare, şi anume în măsura în care formele vizibile ale pictorului nu ne dau numai prezenţa lucrurilor reale, ci servesc drept sprijin intuiţiei conţinuturilor idealizate”(9.
Deci, drumul parcurs de la model/realitate, la pînză, apoi în laboratorul creatorului, şi-n fine, la ochiul privitorului, am putea spune că este unul iniţiatic. Iar intuiţia/instinctul, ar putea fi unul (unii) dintre ghizi…
1) apud Marcel Zahar, Arta timpului nostru, trad. Rodica Savopol, ed. Meridiane, Bucureşti, 1973, p. 120
2) op cit., p.127
3) op.cit., pp.132-133
4) op.cit., pp.135-136
5) acest subiect, extins, există în lucrarea Spectacol gastronomic de Bogdan Ulmu, ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2000, pp.5 -82
6) I.L.Caragiale, Opere, vol.4, ESPLA, Bucureşti, 1965 (ed. de Al. Rosetti, Şerban Cioculescu şi Liviu Călin)
7) Jung, apud Zahar, op. cit., p 210
8) Picasso afirma în amintirile sale, poate chiar în continuarea acestei idei :”La noi, spaniolii, ochiul este un fel de organ sexual – penetrează mai mult decît se crede!”.
9) În Pictura şi spaţiul, traducere de Dumitru Matei, ed. Meridiane, Bucureşti, 1978, p.202