Haz de necaz
De ce nu voi pleca din ţară niciodată?!…
…Răspuns : eu nu voi pleca din ţară, niciodată, fiindcă m-am deprins să fac (fuck ) … jocuri de cuvinte. Şi în altă limbă nu ştiu să jonglez cu vorbele, cum o fac acişilea.E bine?!…
Explicaţia va părea unui tînăr de 20 de ani, idioată ; unui ţigan de 30 de ani , oligofrenă ; iar unui afacerist de 40 de ani, liniştitoare („ce bine că-s mulţi fraieri în România! datorită lor, noi o ducem bine!”).
Recunosc cu ruşine, dincolo de patriotism (ce vreţi, am desuetul obicei de-a lăcrima cînd aud imnul ţării !),dincolo de dragostea pentru familie şi meserii(ce vreţi, am şi din astea! ), dincolo de nostalgii istorice & geografice, fraţilor, înţelegeţi-mă, mor dacă nu arunc cu vorbe de spirit în po pulaţie! Ce porecle am dat, în ani! Dar ca să vedeţi ce a dracu’ de maleabilă e limba noastră, diabetică precum un fagure de propolis, vă voi reproduce o repetată întîlnire personală cu bunul meu prieten, ex-comandorul Ananie Gagniuc (actualmente, pensionar-şef la o sobră bodegă constănţeană).
Pe vremea cînd se petrecea întîmplarea, distinsul marinar superior era şef la Casa Armatei (sau Armăsii?)din Constanţa. Eu , dintr-o lipsă de vigilenţă a organizatorilor, nimerisem în juriul primei ediţii a festivalului naţional de revistă. În prima seară, comandorul Ananie, impozant, în uniformă, înconjurat de cătane şi alţi subalterni plini de morgă, umplea holul teatrului Fantasio. Trec pe lîngă el şi-i arunc un aproape firesc „Salve, Onanie!”(prenumele chisnovat al ofiţerului fiind lesne pretabil la futile jocuri de cuvinte).
Amicul se rupe din mijlocul marinarilor lui, mă ia deoparte şi mă roagă să nu-i mai zic aşa, deoarece inferiorii lui trebuie să-l stimeze în continuare. Îi promit că nu.
A doua seară, în aceeaşi conjunctură, zic „hai s-o cîrmesc!”; şi, plin de respect, trec pe lîngă impozantul erou al mării aruncîndu-i un subordonat salut :”bună seara, Masturbie!”…
Celebrul umorist iar se retrage din anturaj, şi mă vîră elegant, într-un clar obscur de hol : ” Nici aşa nu e bine! Se prind, că sinonimu-i lesne decriptabil!”…Iar mă înroşesc : îi promit sa mariteanului că seara următoare nu voi mai pronunţa nici Masturbie! Şi mă ţin de cuvînt : a treia întîlnire comună avea să lanseze un nou supranume, pentru Gagniuc :”Ce mai faci , La biche?!”…(E. Labiche a fost unul dintre marii dramaturgi bulevardieri ai Franţei).
Prietenul meu, iertător, dar mîhnit sincer, m-a luat de-o parte şi mi-a adresat cuvinte greu de suportat :”Adică, n-or să facă legătura cei de lîngă mine? Îi crezi chiar proşti? Te-am rugat, renunţă la aluzii! Chiar nu te poţi abţine? Şi zici că-mi eşti prieten! Păcat!” şi- a plecat , trist, fumînd dintr-o ţigară chiar mai tristă ca el!…
Mustrările de conştiinţă mă paralizau : chiar, numai băşcălia-i de mine?! Un cuvînt bun, de îmbărbătare, să nu găsesc pentru un mare prieten?!
Festivalul se sfîrşea (spre uşurarea lui Gagniuc, care începuse să mă ocolească ; şi, am ob servat, aducea la teatru, seral, tot mai puţini subalterni!). În ultima noastră întîlnire, cu lacrimi în ochi, am mai apucat să-i adresez doar, decentul ”Pe curînd, autoeroticule!”.
Asta i-a plăcut : şi-a şters pe furiş o lacrimă dodoloaţă şi, zîmbindu-mi amar, a recu noscut :”Vezi, cînd vrei, poţi să fii şi civilizat!”…