Cartea de teatru
Cărți despre care nu e ușor să scrii…
Am amînat, dar nu cred că e bine să mai amîn, publicarea unor impresii despre fosta colegă și amică Ruxandra Bucescu-Bălăiță. Pretextul îmi e oferit de volumul EA-in memoriam RBB.
Cartea s-a născut din nevoia de-a pune punct unei etape dureroase. Empatizez cu antologatorul, Aurelian Bălăiță, deoarece întîmplarea am trăit-o și eu, cu doar cîțiva ani înainte. Se creează o complicitate nedorită, între văduvi. Și cui să se confeseze un bărbat care trăiește o asemenea tragedie, dacă nu tot unuia care a trăit-o, la rîndu-i și care, măcar teoretic, îl înțelege cel mai bine…
În volumul comemorativ, publicat la un an după dispariția artistei și profesoarei ieșene, sunt cîteva secțiuni distincte: gînduri și amintiri (inclusiv fotografii) de familie; citate din cărțile prematur dispărutei; cuvinte de despărțire ale celor care au cunoscut-o. Personal, cred că Ruxandra era un om cu o mare putere de muncă, o femeie cu o minte masculină (rara avis!), o artistă dotată și un posibil ministru sau Rector. Previziunea mea n-a mai fost să fie. Păcat!…
Mottoul agendei ei rămîne elocvent:„ Nu voi lăsa soarele să apună într-o zi în care n-am făcut un pas înainte!”. Și soțul ei, completează:„Prefera epuizarea, în locul amînării…A trăit intens și cu îndrăzneală. Am avut mereu senzația că se grăbește, că își trăiește viața la viteză maximă, pe repede înainte”.
În secțiunea In memoriam, au vorbit cu durere despre dispărută, Viorel Munteanu, autorul acestor rînduri („oricît ar părea de ciudat, te invidiez- ești în cel mai mare teatru al lumii, Teatrul din cer!”), Sorina Bălănescu („Era o perfecționistă în tot ce făcea și în tot ce voia să facă, pledînd cu propriul ei exemplu, pentru actorul-pedagog inteligent și instruit, calități îngemănate cu rară distincție în făptura ei trecătoare prin lume”), Constantin Paiu („Nu puteam bănui nici eu, nici ceilalți părtași la spectacolul cu Treapta a noua, că ultima treaptă avea să fie Treapta spre cer”), Ovidiu Lazăr („Am mizat pe valențele ascunse ale talentului său. Și, mai ales, pe inteligența ei”), Emil Coșeru („Te simți stingher, vinovat, cineva lipsește”), Florin Faifer („dincolo de tristețe, gîndul la destinul tragic al Ruxandrei Bucescu Bălăiță mă umple de revoltă”), Adrian Buliga, Geta Angheluță, Sandra Prigoreanu și, în fine, Iulia Bucescu, mama celei plecate („acest al doilea copil mi l-a dăruit Dumnezeu într-o dimineață de Duminică, și tot într-o Duminică, seara, a chemat-o la El, de Sf. Nicolae. Cine poate tălmăci semnificația?”).
Cînd îți amintești asemenea întîmplări și cînd reînvii, în imaginație, asemenea oameni, riști să cazi în penibil, să folosești poncife, ori adevăruri plîngăcioase. Ruxandra era o lucidă, un om tare, și nu ar suporta să ne audă jelind. De aceea, închei acest gînd comemorativ simplu: ce, în cer nu-i nevoie de oameni deștepți?!…