Hamlet -eroul principal al capodoperei lui Shakespeare HAMLET(1600).
Cea mai potrivită introducere la această terifiantă fișă, ar putea fi scoasă dintr-o cronică a genialului teatrolog(rar citat!), Jules Lemaître:”…Nu numai că sunt convins că nu voi găsi nimic nou de spus despre opera și eroul lui Shakespeare, căci totul a și fost spus –totul, ba și mai mult chiar; dar nu aș fi nici măcar în stare să repet în mod clar, nenumăratele comentarii.[…]În memoria mea totul se încurcă, nu mai înțeleg nimic, bîjbîi în întuneric”…(și să nu uităm că de la 1886, cînd s-a speriat subtilul frînc, au trecut multe decenii, deci, frica noastră este augmentată!).
Cine e, prințul? Să rămînem tot la criticul citat:”…tînăr nevolnic și mînios, melancolic și violent, visător și brutal, superstițios și filosof, rațional și nebun, poet subtil și autor de glume nesărate, făptură vie și incoerentă, jalnică înfățișase a sufletului chinuit, figură individuală pînă la ciudățenie și generală – pînă a deveni un simbol, pe care Will și-l închipuie ca pe un grăsun astmatic, dar pe care noi ni-l închipuim palid, elegant și mlădios, purtînd tocă și vestă de catifea neagră, după cum se cuvine fratelui mai mare al lui Faust, cel mai vechi reprezentant al sufletului modern, al romantismului, al pesimismului, al nevrozei grave ”…
E o sinteză. Una dintre ele. Din sutele de esențializări. Din miile de crochiuri. Dar va putea vreodată, un histrion, să cuprindă, în creația sa, toată măreția eroului? Întreaga sa complexitate? Puțin probabil!
„Despre nici un danez, în carne și oase, nu s-a scris cît despre H.; acest shakespearean este, desigur, cel mai ilustru danez. H. e unul dintre puținii eroi literari care trăiesc înafara textului, care trăiesc înafara teatrului.[…]În această privință el seamănă cu Mona Li sa a lui Leonardo: încă înainte de-a privi tabloul, știm că Gioconda zîmbește. Acest zîmbet al ei, s-a detașat parcă, de portret![…]Așa e și cu H.:între noi și text s-a interpus nu numai întreaga viață stătătoare a lui, dar s-a interpus și dimensiunea teatrului! Hamlet nu poate fi jucat în întregime, pentru că ar dura aproape 6 ore; poate fi jucat doar unul dintre H. la tenți (s.n.) care există în această supraoperă.[…]H. e ca un burete:el absoarbe în el, de la început, întreaga contemporaneitate.[…]Situația i-a fost impusă. H. acceptă situația, dar în același timp, se revoltă împotriva ei. Acceptă rolul, dar rămîne înafara rolului”(s.n.) – observa, cu multă aplicație, Jan Kott, autorul uneia dintre cele mai originale interpretări a operei shakespeareene. Iar marele regizor Wajda, întrebat ce trebuie să faci azi ca să poți monta tragedia, a răspuns, simplu:”Să uiți tot ce știi despre ea!”.Dacă poți, firește…
Înainte de-a mai cita, să ne reamintim ce-am citit:o recapitulare telegrafică a evenimentelor din această capodoperă, cu riscul că ar suna caraghios, rămîne de o incomodă utilitate. Stafia tatălui, deci, îi dezvăluie fiului că părintele lui a fost omorît de Claudius (actualul rege, căsătorit cu mama prințului, Gertrude).O trupă de actori vine la castel:este momentul potrivit ca ei să joace UCIDEREA LUI GONZAGO, o piesă asemănătoare cu situația reală(uciderea bătrînului H., de către fratele său).Prințul mizează pe faptul că funes ta coincidență îl va face pe actualul rege să se dea de gol. Comportamentul său este echivoc: eroul titular îl interpretează drept demascare, dar unii comentatori consideră că nu există nici o probă concretă a crimei.
Într-o întîlnire aranjată, între H. și Ofelia, acesta se poartă bădăran cu suava fată. Maturii sunt convinși că moștenitorul tronului devine deranjant prin aluzii și deviații de comportament; Regele îi roagă pe Rosenkrantz și Guildestern, prietenii lui H., să-l înso țească-n Anglia, înapoi, la studii. Pînă atunci, Claudiu are un monolog în care parcă-și recunoaște culpa, în timpul rugăciunii.H. ezită însă să-l ucidă, sub pretextul că, momentul nu e potrivit, victima plecînd…în rai!
Vine celebra scenă a convorbirii dintre prinț și „frivola” sa mamă:el o acuză, ea se scuză, cineva se agită în spatele unei draperii, H. crede că acolo se ascundea fratricidul și în fige sabia în spion, prin draperie. Vai, era Polonius(tatăl Ofeliei și al lui Laertes, credincios sfetnic regal).Claudius e hotărît să-l trimită pe tînăr la moarte, pretextînd că-l expediază în Anglia, ca să se uite crima lui. H. se preface că e de acord. Ofelia înnebnește, iar Laertes se întoarce din Franța, îndurerat și mînios(află de cele două tragedii care s-au abătut asupra familiei sale).Cum H. trimite misive prin care anunță că e viu și, deci, se-ntoarce, unchiul său îl convinge pe fratele Ofeliei(care, între timp, s-a înnecat!)să-și răzbune familia omorîndu-l pe H. într-un duel trucat – floreta lui va avea venin în vîrf.
După ce se petrece scena din cimitir (îngroparea fetei, discuția cu gro parul, conversația cu Horațio), H. află de pariu & duel. Acceptă concursul. Regele depune o perlă otrăvită în cupa din care va urma să bea fiul său vitreg; din păcate, vinul e sorbit de Regină…H. e rănit; se schimbă spadele. Laertes e rănit. Regina moare otrăvită, H. și rivalul său mor la fel, dar prințul află vicleșugul rigăi. Deci, cu ultimele puteri, îl omoară.
În final, apare Fortinbras, noul rege, cu „vechi drepturi în Danemarca” și se îns căunează, după ce ordonă o înmormîntare somptuoasa, ca pentru eroi, nefericitului „sweet prince”…
Povestea nu e uluitoare. Nici inedită:în fond, H. e un Lear tînăr –s-a spus; un Faust mai puțin pretențios; un Quijote grav. Și totuși, se zice că dacă Marea Britanie ar fi fost silită să aleagă:cedează India, ori piesele lui Will?, ea ar fi renunțat la prima!
De asemenea, cum ne reamintea și frumosul eseu al lui Ion Omescu(HAMLET, SAU ISPITA POSIBILULUI), lordul Ferrers, condamnat la moarte în 1760, a cerut(ca ultimă dorință)să i se citească Hamlet! De unde această supralicitare a piesei?(în momente în care nu mai de literatură nu poate fi vorba!).Ce mister a picurat bardul, în sîngele uscat al tragediei, de înnebunec toți cei care intră-n contact cu ea, mai ceva ca studentul nostru?!(așa cum toți cei ce au un contact cu MACBETH, pățesc cîte ceva și conchid că piesa e „blestemată”!).Cum se explică, la ceasul rațiunii, al comentariului, oscilațiile & indeciziile personajului?
Tot Omescu punctează:”H. nu era pentru contemporanii săi o existență violent singulară, așa cum ne apare astăzi. Enigma lui face parte, ca atîtea altele, din enigma acelei vremi (s.n.)”. Așa o fi. Numai uia poporul, ci-l cîștiga, scriind într-un limbaj accesibil. Revoluționar și reformist, avînd o concepție modernă despre rostul scriitorului (ura turnul de fildeș!), era un dușman al Papei, un partizan al lui Luther și inițiatorul mai multor revolte anti-clericale.A murit bolnav, singur, pe-o insulă neospitalieră.A dispărut sub privirea suspiciocă psihiatrii au dezbătut prelung problema sănătății mintale a personajului:era simulare, ori chiar boală?
„Titanul nu are lacrimi pentru prințul Danemarcei, ci doar surîsuri pline de cruzime. Atît de multe greșeli, nu se pot ierta. Pentru că H. nu reușește să evadeze din context, ci rămîne un reprezentant sîrguincios al maladiilor ce-au năpădit cetatea. De altfel, el poartă cu fiecare scenă din peripeția dramaturgică, o nouă vină”(A.Manea).
Glose: „Privită în planul strict al spectacolului, piesa ridică una din întrebările cheie ale dramaturgiei, și poate nu numai. Se poate stabili un raport de reală eficiență între valoare și consum sau, poate mai exact, între valoare și iluzia accesibilității? N-aș vrea să re produc discuția în termenii îndeobște utilizați și îmbătrîniți și scofîlciți de atîta întrebuin țare.[…] Pentru că valoarea (s.n.), după părerea mea, nu presupune absolut nimic înafară de valoare.E adevărat că asta lasă impresia unui cerc vicios, cu condiția să considerăm valoarea un viciu! (s.n.)”.
Aici discuția trebuie începută de la două atitudini:1)față de noul rege;2)față de vechea mamă. Învinuirea de fratricid nu e documentată. Nicăieri în piesă –zice și psihiatrul craiovean Al.Olaru (în utilul său volum SHAKESPEARE ȘI PSIHIATRIA DRAMATICĂ)- nu întîlnim o dovadă sigură a crimei lui Claudius. Nici a complicității reginei. Nici fantoma nu poate fi un martor obiectiv. Singura mărturie a crimei, care-l marchează pe erou rămîne a…suspectului! (III,1 & III,3).Ba chiar, în discuția cu Laertes, H. îi explică celuilalt răz bunător, dedublarea:”Ai fost jignit, dar nu te-a jignit H./Cînd H. scos din minți nemai fiind/El însuși, îl jignește pe Laertes,/Atunci nu H. face-această faptă,/Dar cine-o face? O face nebunia-i!/Iar H. e alături de jignit./Sminteala e dușman bietului H.!”(V,2-s.n.).
De altfel, doctorul notru ne spune că eroul avea detule motive să înnebunească:1) moartea tatălui;2)re-căsătorirea mamei (față de care avea o „afecțiune oedipiană platonică”); 3)respingerea de către Ofelia. Depresia și anxietatea vrea să le anuleze prin răz bnare (fie vorba între noi, treimiiștii, deloc stimabilă).
Dar nu cumva labilitatea psihică a prințului se datora și unei aplecări către…beție?! („știința-aici se suge din butoi!” -s.n.-îl informează el pe proaspăt sositul Horațio).
Cît despre moroi, prietenul prințului spune două lucruri care pot da de gîndit:1)”îi doar spaima noastră!”;2)”Eu cred că-nchipuirea-l va sminti!”.Olaru zice și el:””Episodul apariției și convorbirii cu fantoma este modalitatea de expresie dramatică a stării halucina toare vizuale și auditive care-l domină pe H., revelațiile acesteia nefiind altceva decît re levarea propriilor sale idei delirante”.O dovadă ar putea fi „ieșirea” fiului, în timpul convorbirii cu mama sa, după uciderea senilului Polonius (III,4):cînd H. i-l arată pe tatăl lui, pe-undeva, printr-n ungher al camerei, Gertrude încearcă să-l aducă la realitate:”…E goala plăsmire-a minții tale;/Sminteala-i foarte meșteră-n aceste/Alcătuiri de fum!”.E adevărat, boala eroului titular este captivantă și, vorba lui Polonius,”deși e nebunie, are-n ea și metodă!”(II,2).Diagnosticul specialistului e necruțător și, din păcate, nestimulator pe planul practicii teatrale:”H. ne e prezentat sub forma unei tragedii a rătăcirii minții, a tabloului schizofreniei paranoide, sub forma delirului cu temă de suspiciune, hrănit de halucinații vizuale și auditive” etc.
Freud a vorbit destul despre complexul lui H.Între spectru și Gertrude, eroul este sfîșiat de mustrări de conștiință și de incertitudini firești:e real, duhul ucisului său tată? E frivolă și necinstită, mama sa? ”Ce e în mine, întrece ce se vede!” – spune prințul. Goethe re marca: i se cere lui H. imposibilul. Dar nu imposibilul în sine, ci ceea ce lui îi este imposibil! La fel ca H., Laertes devine omul care trebuie să-și răzbune părintele ucis; dar el nu ezită. Nici nu are scrupule – acceptă o floretă cu vîrful muiat în otravă!(în celebra montare a lui Liubimov, de la Taganka, H. și L. nici nu se duelau, propriu zis! nu se atingeau! se omo rau, reciproc, cu…cuvintele!).
H. e victima ezitării; L. – a acțiunii pripite. Soluția ideală e undeva, la mijloc (anec dotic vorbind, trebuie să reamintim că regizorul Richardson mai găsise o motivație urii lui Laertes:el vroia să-l ucidă pe H. și fiindcă își iubea sora…mai mult decît un frate, cam în sensul poveștii lui Caligula!).
Fortinbras crede că H. ar fi fost un rege mare „dacă ar fi domnit”.Dar domnia nu e pentru tipi ca H. Un rigă care gîndește, mai mult decît acționează, n-are șanse. Tronul nu-i pus în drumul filosofilor…
Alte interogații: este chiar un „satir”, Claudius? Și o ingrată nimfomană, Gertrude? Are o justificare artistică(și nu numai) duritatea limbajului prințului? După ce am citit Macbeth și Lear, nu cumva trebie să fim toleranți cu fapta noului rege?(cum susține, argumentînd, și Codrin -Liviu Cuțitaru, în revista Dacia literară,3/99).Moartea neașteptată a unui rege din vremea aceea poate naște un grav dezechilibru în interiorul statului. Nunta reginei cu cumnatul ei era, se zice în articolului criticului ieșean, nu o dovadă de erotism, ci una de diplomație politică. Claudius era un sacrificat, pe de-o parte, făcînd un gest administrativ, nu unul sexual, cum crede studentul de la Witteberg. Mai mult, prin noua alianță se asigura succesiunea la tron a tînărului! Coșmarurile lui H. capătă, s-ar putea zice, conturul tuturor celor din jur, aceștia devenind, brusc, dușmani de moarte ai monomanului! Ca o ironie a soartei, singurii care nu-l agasează pe erou rămîn…groparii!(și, fiindcă tot „am dat-o” pe umor, tigva lui Yorick).
Cît despre decizie și indecizie, despre acțiune și reflecție…ce să spunem? Personajul acționează abia cînd…e mort!(otrava începuse să-și facă efectul).Ciudată „tragedie a răzbunării”, în care taman răzbunarea e înfăptuită de un muribund! Pe de altă parte, excelentul eseist care este D.R.Popescu scrie, într-un număr mai vechi al revistei Teatrul(din 1984)că H. știe că va muri odată cu regele. Și deci, amînarea răzbunării înseamnă o amînarea a propriului sfîrșit! Plauzibilă sugestie.
Și Oedip nu vroia să afle repede adevărul – fiindcă se temea de ceea ce va descoperi, la sfîrșitul anchetei. Cineva spunea că toți nevroticii se trag din Oedip și se sfîrșesc în H. Sentimentele față de părinți sunt diferențiate, la ambii. Cu jocuri de nuanțe vizibile: unul își omoară tatăl natural, fără să cunoască identitatea victimei; celălalt, tatăl vitreg, știind prea bine cine e.Unul se culcă cu mama sa, din eroare; celălalt o urăște, din dragoste față de tată.
Anecdotică: Eroul mai apare în destul de multe texte, unul dintre ele numind-se chiar DUPĂ HAMLET(1992) și aparținînd scriitorului Luko Paljetak. Ne-am oprit anume la această piesă, deoarece nu numai că-i aproape necunoscută, dar are și un umor desăvîrșit (chiar dacă s-a ivit după asediul Dubrovnikului): clebra tragedie intră, prin Paljetak, în la fel de celebra…telenovelă treimiistă! Nepotul groparului, fiul lui Hamlet și-al Ofeliei, se îndrăgostește de fata lui Horațiu(mama ei –o actriță care-a jucat în MOARTEA LUI GON ZAGO).Apare fantoma…Ofeliei care-și roagă băiatul să nu-și răzbune sîngeros tatăl. Fortinbras se îndrăgostește de fata lui Horațiu, iar regina actuală suspină, în secret, după fiul…groparului! După ce mor cam toți, apare fantoma lui Yorick și-i îngroapă, rostind o nostimă parafrază:”Restul e interpretare!”.
Eroul(sau alți eroi din HAMLET) mai apar în începutul secolului trecut (NUNTA LUI H. de Jean Sarment), ori în piesa contemporană SAU POATE SĂ VISEZI de J.C.Grumberg, în texte de Tom Stoppard, Markus Zohner, D.R.Popescu(BUFNIȚA ROȘIE), Alina Mungiu sau H.Gârbea.
Prințul lui Adam Hanuszkiewicz părea un derbedeu, un violent, produs al unui mediu violent, dar în fond se demasca spre final, rămînînd un „copil” cinic cu suflet fragil, rănit într-una de „maturii” din jur. Și în viziunea lui Liubimov H. era un tînăr, în tricou negru, care cînta la chitară o melodie pe versuri de Pasternac.
Tony Richardson în schimb, ni-l prezenta pe H. grăsuț, nervos, pleșuv, cu barbișon, pus pe răzbunări imediate. Într-un spectacol din Glasgow, prințul era un fel de…prostul sa tului!(brr!). Liviu Ciulei, în 1978, la Arena Stage, plasa acțiunea în Europa secolului XIX! Ș.a. m.d. Modificînd ușor titlul poemului celebru, toți vor să joace altfel, Hamlet! Și bine fac. Căci, ca să cîștigi, musai să riști: te obligă zestrea enormă de versiuni care se adună, pe trimestru ce trece, riscînd să ne strivească…cultural, sub agreabila ei greutate!
Marele Barrault spunea:”Am jucat H. mai bine de douăzecișicinci de ani. El este prietenul meu, fratele meu. Am încercat să urc pînă la el, pe toate căile:este inaccesibil! (s.n.).Îmi alunecă printre degete like a camel, like a weasel, like a whale! (III,2) ”. Blestemul lui H.:niciodată să nu-l poți juca perfect! Să rămînă, măcar pe alocuri, vorba lui Barrault, inaccesibil…
Interpreți celebri: Burbage(primul!), Garrick, Batterton, Irving, F.Robertson, Bruckmann, Kean, Mounet Sully, Sarah Bernhardt(travesti!), De Max, Laurence Olivier, J.Gielgud, I.Smok tunovski, A.Guiness, Paul Scofield, M.Redgrave, J.L. Barrault, Richard Burton, Peter O’ Toole, Alan Howard, David Warner, Nicol Williamson, Kristoffer Tabori, Giorgio Alber tazzi, Daniel Olbrychsky, V.Vîsoțki, Mel Gibson, Keneth Branagh.
La noi, nefericitul prinț a beneficiat de o constelație de actori din vremuri și școli diferite:Mihail Pascaly(1861), Grigore Manolescu(1884), Const.I.Nottara(1895), State Dragomir(idem), Petre Sturdza(1906), Const. Mărculescu(1908), Al.Dem. Dan(1909), Tony Bulandra și A.Demetriade(1912), Zaharia Bârsan(1922), Ion Manolescu(1925), Tudor Călin(1937), G. Vraca, G.Calboreanu, V.Valentineanu(1941), G.Cozorici(1958), Fory Etterle(1960), C. Anatol (idem), Dan Nasta (1961), Const. Codrescu(la radio –1963), Ferenczy Csongor(1971), Ștefan Iordache(1974), Florin Diaconescu(la Operă,1976), Cornel Popescu(1983), Ion Caramitru (l IATC, apoi în 1985), Haija Sandor(1987), Adrian Pintea(1997), Marcel Iureș(2000), Sorin Leoveanu (2001).
Vor urma, desigur…
Fragment din volumul „Mic dicționar de personaje din teatrul românesc & universal” de Bogdan Ulmu (Editura Timpul, Iași, 2002).
