…la fel ca-n perioada crizei naţionale…Adicătelea, mimăm mărunt din buziţe imprecaţii treimiiste, privim chiorîş spre orizont şi încercăm să amînăm propriul deces, măcar cu cîteva minute.
Ştiţi ce dulci devin ultimele minute de viaţă? Parcă abia acum înţelegi cum trebuie ea trăită!(eu încă n-am ajuns în stadiul ăla, dar mi-a zis fantoma unui unchi norocos: norocos, în sensul că e deja dincolo, unde nu trebuie să plătească întreţinerea, ratele la Bănci, transportul…unde nu are nevoie de bani pentru mîncare şi unde nu trebuie să suporte cicăleala consoartei; şi mai e norocos că poate comunica cu mine, o dată pe lună, ademenindu-mă. Încă nu sunt pregătit să-l urmez, dar nu-mi fac griji : cînd nu m-aştept mă pot trezi lîngă el, pe o pajişte de un verde crud şi infinit, încercînd să descoperim unde s-a pitit cerul…).
Deci, ghinionistul sunt eu: fiindcă trăiesc. Şi mă gîndesc zilnic, de unde mai scot măcar 20 de lei pentru cheltuielile cotidiene – coşul zilnic, cum zic cei care n-au văzut vreodată un coş.
Dar mă descurc pînă la urmă, căci doi covrigi fac 2 lei, un kil de mere – 3 lei, apa e aproape gratis, mai gust în piaţă, brînză, de la 5 brînzari naivi şi mă strîmb –„ ce sărată e, bre!” –, mai fur o napolitană din mîna unui copil căscat şi gata, masa pe o zi. La televizor mă uit în vitrina unui magazin de televizoare…socializez pe bancă, în parc, învăţînd blesteme updatate…privesc blajin la micuţii care nu înţeleg ce prostie au făcut că s-au născut p-acilea…(realizez, într-o străfulgerare de geniu, că un tată bun, azi, e ăla care nu face copii!).
Carne? Nu e voie, zic toţi doctorii, colesterol. Dulciuri?Diabet. Alcool?Ptiu,ciroză! Ţigări?Nu ţi-e milă de plămîn, suicidalule?!Despre femei, se-nţelege că nu mai poate fi vorba, căci cu un psihic ferfeniţit nu te mai gîndeşti decît la una singură, îmbrăcată-n negru şi purtînd o coasă nostimă pe umeri…
Apoi, nu-nţeleg de ce se rîde atîta, încă, în România. Nu, nu mă refer la cei care, knokautaţi de necazuri, se hlizesc dement, în curtea balamucului; vorbesc de ceilalţi, care n-au mai încăput în primitoarele saloane ale Socolei, şi rîd privind emisiunile tv, de parcă vine vreo veste optimistă dinspre micul ecrănuş. Chiar dacă te uiţi la Divertis, Cîrcotaşi, Trăzniţi, comicoşii de la Bingo, Noră pentru mama, Ginere pentru Bunica etc., nu ai de ce zîmbi. Ei/Ele fac haz de nehaz şi pun lupa pe decăderea noastră ca indivizi şi ca naţie. Ce-i hazos în faptul că te afli în fundul gropii?
La Ştiri vezi politicieni derizorii, ce-i drept, dar nu stîrnesc în nici un caz rîsul sănătos, ci, cel mult rictusuri congestionate, priviri sticloase, bîlbîieli incontinente şi cîrcei faciali.
Dacă mergi la o nuntă, un botez, un divorţ cu dar, ori o aniversare, geaba bagă orchestra Braşoveanca şi Pinguinul, şi cîntă soacra mică Ionel,Ionelule că nu-ţi arde de dănţuială, ci de modul discret, neobservabil, în care-o poţi întinde înainte să se ceară darul. Şi-n urechi nu-ţi sună Guţă sau Salam, ci Aleluia sau Presăraţi pe-a lor morminte, interpretate de un cor format din 76 de Emil Boc!
În final, fraţi martiri, ce vă pot ura? Nervi tari, putere supraomenească de a îndura, ascetism demn, înţelepciune rabinică, un creier spălat cu competenţă. Şi-atunci, criza…
Care criză? Noi, autiştii de nevoie, habar n-avem de existenţa ei!…O, uite-o păsărică!…