Acum zece ani, discutînd cu M.R.Iacoban în birou la el, unde beam şi un whisky, dramaturgul mi-a zis despre un critic din Moldova „scrie suspect de bine!”.
Mă urmăreşte şi azi acest calificativ : ce vrea să-nsemne el? Poate, în primul rînd, faptul că un critic fără notorietate, are un condei remarcabil. Sunt multe cazuri de creatori care stau, pe nedrept, în planul doi, privind cu jind la unii care ocupă, tot pe nedrept, rafturile din faţă ale bibliotecilor. Dar, nu-i aşa, pe lîngă norocul de-a avea har, trebuie să mai ai şi harul de-a avea noroc…
Silvian Floarea are har. Îi urez să aibă şi şansă. Aceasta apare greu, uneori, după un epuizant exerciţiu de răbdare & tenacitate.
Ne-am cunoscut acum un an, cînd i-am prefaţat o carte de teatru; apoi, colaborarea a continuat în cadrul Clubului dramaturgilor al Uniunii Scriitorilor, unde i s-a citit piesa Sistemul. Mircea Ghiţulescu mi-a propus să mă ocup de regia spectacolului-lectură. Am acceptat cu plăcere, luîndu-i cu mine, în aventură, pe actorii craioveni Mirela Cioabă, Geni Maxim, Dorin Andone, Nicolae Poghirc, Laurenţiu Nicu şi pe bucureşteanca Irina Ungureanu. A fost o seară plăcută şi, bănuiesc, mai ales pentru dramaturg, profitabilă.
Acum, scriitorul îmi propune, spre prefaţare, un volum de proze : De vorbă cu el însumi. O carte interesantă, cu subiecte bine alese, în care este radiografiată, cu sarcasm, ori sentimentalism, cu anxietate sau ironie, lumea contemporană. Realitatea imediată. Cu glisări în fantastic, ori oniric. Cu agreabile inserţii livreşti.
Silvian Floarea e un duşman al spiritului gregar, al maselor ameninţătoare, al organizării sistemului dezumanizant. Mai găseşti ca trăsătură comună a prozelor, cu tematici aparent diverse, criza comunicării. E un război permanent, în carte, între Ics şi restul lumii. Acum realizez că Ics e frate cu Berenger cel din Rinocerii. E omul care refuză rinocerizarea.
Despre personajul său Ics, Mircea Ghiţulescu spunea că e un caragialean Mitică. Just! Cu adausul : Mitică, după ce i-a citit pe Kafka şi Orwell, şi a trăit sub Ceauşescu…
Dar să trecem la povestirile propriu-zise, comentîndu-le, pe fiecare, succint.
Simpozion duty-free aminteşte de un pasaj din Douăsprezece scaune (Ilf şi Petrov), cînd locuitorii unui tîrg amărît, hipnotizaţi de Ostap Bender, se şi vedeau organizatorii campionatului mondial de şah. Simpozionul visat fireşte, şi aici, e ratat, visul locuitorilor urbei dovedindu-se un coşmar. Dar se mai ridică o problemă importantă pentru autor, aici : excesul de cuvinte, ostentativ, compensat de o afirmaţie, seducătoare – „de-asta s-a inventat necuvîntul, ca să-l înţeleagă toţi”.Corect! (de altfel, sugerez scriitorului să aibă puterea de-a mai renunţa la cuvinte, uneori, proza sa avînd o periculoasă tendinţă de-a aglomera vorbe văduvite de valoare artistică).
Mă mut la mine : ataşarea de obiecte (ca-n Ionesco). Lucrurile, abandonate, devin…duşmănoase! Fac rău, la propriu, proprietarului -„uzurpator”. Morala, dincolo de subiectul-capcană : nu oricine e pregătit pentru schimbare ( cum s-a văzut, de altfel, şi în istoria ţării noastre din ultimele două decenii).
Dintr-una-ntr-alta : dorinţa de-a te autoperfecţiona, într-una, duce la tragedie. Seamănă puţin, cum observa şi M.Ghiţulescu, cu Insomnie a lui D.Solomon. De altfel, de la Socrate ştim că…nu ştim nimic. Şi mai ştim că, cu cît aflăm mai multe, cu atît ne dăm seama că nu cunoaştem nici 1% din cît ar trebui…Aici şi finalul e acroşant, căci Ics dă peste alt Ics şi urmează un ping-pong de replici scurte, gen Cum să înţăleg ţăranii a lui Caragiale.
Cine ştie cine sunt să-mi spună şi mie! este transpunerea în proză a dramei Sistemul. O dramă turburătoare. Uciderea cinică, cu ajutorul unei birocraţii demonice, a insului care nu poate să accepte Sistemul.
Oricît de frumoasă şi de dulce ar fi o femeie…Eroul se refugiază în realitatea… internetului : e un sindrom al secolului XXI. Relaţiile, care în viaţă se stabilesc mai greu, dezamăgitor, pe net sunt mai simple, fiind protejat de anonimat (nu dai fotografia reală, nu semnezi cu numele tău etc.). Diarismul, azi, nu mai are nevoie de carnet şi pix. Te mai amuză un poncif, ori o greşeală de gramatică, dar te şi turbură vreun gînd al unui suflet-pereche. Şi aici e vorba de o subterană criză a comunicării : crezîndu-se neînţeles de soţie, Ics se refugia în comunicarea cu cei de pe net. Dar trăieşte şi culpa ascunderii de viaţa reală, de soţie, ba chiar şi de mobilă :”s-a simţit spionat de toate obiectele din jur”(e o paranoie a secolului). Finalul e lovitura de teatru : partenera de dialog de pe blog era…nevasta, de care se ascundea .
Proiect şcolar: o satiră necruţătoare, mîhnitoare pentru universitarul din mine, la adresa învăţămîntului anilor de după 2000. Ca să te încadrezi în baremul cerut de minister, ori Inspectaorat, şi să nu ţi se scadă leafa, trebuie să dai note mari ignoranţilor, ori să nu observi absenţele chiulangiilor.”Îţi dau 10 fiindcă ai bunul-simţ să nu răspunzi!” – zice un profesor, în ziua decretată de către director, a notelor bune.”Ora trecută am avut numai zece elevi în clasă şi a fost aşa de instructiv!” – adaugă un altul, în Ziua fără absenţe. E o proză, de data asta, scrisă cu concursul cadrului didactic S.Floarea…
Reîntîlnirea mi s-a părut cel mai bun text al volumului. Mi-a amintit de filmele ruseşti adevărate, tandre şi dureroase. Ics îşi caută o iubire din tinereţe, cu Pegasul de-acum 33 de ani, pedalînd, la un moment dat, chiar alături de el cel de-acum 33 de ani. Îşi întîlneşte fosta iubită, pentru care a bătut 33 de ani de drum (cifra Christică, evident!). Finalul prozei este emoţionant , este scris cu pană inspirată şi trezeşte-n fiecare cititor impunibile nostalgii. Şi neplăcute regrete, căci puţini mai au curajul de-a se confrunta cu cu imaginea iubirii d’anţărţ…
Foarte bună e şi Povestea lui Omu’…: ea-mi aduce aminte de anecdota aceea genială, care, din păcate caracterizează mentalitatea românului de rînd (unchiul din America promite bani nepoţilor de-aici, le dă banii promişi , timp de şase luni, apoi nu le mai dă, fiindcă vrea să-şi construiască o vilă; şi nepoţii-s indignaţi :”să o facă, da’ nu cu banii noştri!”). La fel, aici cel ce cîştigă o sumă mare la loto, e somat de cei care n-au cîştigat, deşi au jucat, să-i împartă cu ei. Proza e dură şi, zic eu, noroc că grobienii nu vor citi volumul, altfel, cine ştie…
Ics concediază amintirile : chiar asta-şi propune. Dar unele din ele sunt amintiri…fără amintiri (sintagmă inspirată). Uneia-i zice „nu-mi amintesc de tine, amintireo!”( alt bun joc de cuvinte). Intenţia lui eşuează, deoarece amintirile copleşesc prezentul.Uneori, nu numai pe Ics…
Din faţă, pe partea stîngă este o proză de asemenea dureroasă, care are ceva din Vizita bătrînei doamne a lui Durrenmatt : un automobilist care vrea să scape de un irlandez obişnuit să circule pe sensul invers, pînă la urmă se ascunde într-o scorbură încăpătoare, de furia mulţimii, convinsă că eroul este, de fapt, un criminal care a călcat cu un an în urmă, în acelaşi loc, un copil, apoi a fugit de la locul accidentului. Mulţimea dezlănţuită – de oameni, ori chiar obiecte – hotărîtă să linşeze individul, repet, rămîne una dintre obsesiile scriitorului ( personal, am aceeaşi fobie, de cînd am văzut Zorba grecul şi am trăit mineriadele).
Prozele lui Silvian Floarea îngîndurează – şi cînd aparţin gravităţii şi cînd sunt scrise-n cheie ironică. Urez cărţii un destin prietenos.
Bogdan ULMU
Iaşi, august 2009
(Puneţi dvs., vă rog, accentul pe Berenger, că eu nu mai am diacritice franţuzeşti!).La fel, umlaut, pe Durrenmatt. Merci!)