Jurnal teatral
Din istoria şcolii ieşene de teatru
Lucrarea de faţă (teza de doctorat a doamnei Irina Scutariu, dedicată şcolii de teatru ieşene) pune recenzentul într-o situaţie cvasi-incomodă : pe de-o parte, este vorba despre cercetare, despre istoriografie, şi-ncă una cu partizanat regional. Cu toţii iubim Iaşiul , artiştii lui d’anţărţ şi, credem, nu vor prisosi vreodată lucrările dedicate istoriei teatrale moldave.
Pe de alta, ne-ntrebăm, ce se mai poate descoperi azi, după cîteva lucrări fundamentale, în domeniu? Cîtă marjă de originalitate oferă tema – mai ales cînd autorul este tînăr şi nu are o formaţie arhivistică? Ne-am pus întrebarea şi cînd am avut plăcerea să fim referenţi ai tezei lui Emil Coşeru ( cu un subiect asemănător) ; reiterăm interogaţia acum, după terminarea lecturii tezei doctorandei Irina Scutariu.
O calitate vizibilă a lucrării este limpezimea stilului (şi a ideilor). Oralitatea lui nederanjantă, chiar într-o teză doctorală. Documentarea indiscutabilă şi un anume feeling pentru subiect, impunibil. Pentru măsurariul nostru nostalgic (în sens artistic!), devine lăudabilă aplecarea spre documentare a cercetătoarei. Ca şi-n lecturarea piesei lui Mircea Ştefănescu Matei Millo sau Căruţa cu paiaţe, retro-privind acum, în 2008, istoria învăţămîntului artistic ieşean, ne stă un nod în gît, impresionaţi de martirajul celor ce s-au străduit să facă şcoală de teatru, aici, în Iaşi, în ultimele 17 decenii, îndeosebi, la-nceput.
Metoda folosită de doctorandă este „ proiecţia aruncată în oglinzi succesive, apelînd la omagiul adus de foştii elevi, dar şi la evocări ale întîmplărilor cu oamenii şcolii de teatru şi ai teatrului acelor timpuri.[…] Încercăm să oferim obiectivitate şi distanţă în cercetarea de faţă”(pp.8-9). Iar investigaţia „se încheie o dată cu anul 1951, an nefast pentru Şcoala de teatru ieşeană” (p.9).
Sigur că nu e cazul să dramatizăm, precum Dan Nasta, citat în lucrare, la pagina 9 :” …Dacă nu se va reînfiinţa Conservatorul ieşean, care să pregătească actori, Teatrul Naţional din Iaşi era ameninţat cu autodesfiinţarea, în absenţa actorilor tineri” (interviu dar în Cronica, 1976). Prima scenă a Moldovei n-a dus lipsă de artişti, chiar dacă pe plan local nu exista Institut; patru decenii de linişte universitară nu i-au fost fatale ( situaţie similară cu a Clujului, Craiovei, ori Timişoarei). Azi, în treacăt fie spus, ne aflăm în situaţia în care avem mai multe cadre şcolarizate, decît posturi actoriceşti…Şi nimeni nu regretă faptul că există facultate de teatru în cetatea de pe cele şapte coline. Dimpotrivă.
Cercetarea Irinei Scutariu conţine date – memorate, ori uitate – care alcătuiesc o delectabilă , ori alteori, mîhnitoare , anecdotică – atu al oricărei istoriografii; selectăm cîteva mostre :
– primele Conservatoare, atît în Iaşi, cît şi la Bucureşti, n-au trăit (vai!) decît doi ani ;
– pe lîngă aprecieri la adresa importantului animator al teatrului moldav, Gh. Asachi, s-au exprimat, spre apusul vieţii cărturarului, şi rezerve faţă de dramaturgia sa , de genul „…în Vicleniile lui Amor s-a văzut un husar din vremea lui Napoleon, un elegant muscadin din vremea lui Moliere, o cochetă din zilele noastre” ( p.59) ;
– ciudat ni se pare azi şi faptul că-n 1837 trupele de teatru străine primeau de la statul român o subvenţie de patru ori mai mare, decît Conservatorul Filarmonic-Dramatic (p.63);
– o remarcă a lui Alecsandri din 1844, cît ar părea de curios, rămîne valabilă şi azi :”spre a se ajunge la un teatru naţional e nevoie de trei condiţii : o limbă conformă cu caracterul personajului, o şcoală de declamare, pentru a crea actori de profesie, şi educarea publicului, care trebuie învăţat cu spectacole bune” (p.88);
– un portret făcut lui Millo, de un contemporan, te poate pune pe gînduri, mai ales dacă eşti tînăr actor treimiist :”…mic de statură, gras, artistul avea o neobişnuită demnitate în ţinută; cînd îl vedeai stînd liniştit pe scaun, aşteptîndu-şi replicile, făcea impresia unui bătrîn ostenit. Cînd îşi executa rolul, un alt om ţi se înfăţişa, într-atît de mult se transforma, prin trăirea intensă a momentelor”( p.92); culmea e că, o pagină mai încolo, ni se reaminteşte că acest uriaş comedian este pensionat în 1887, deoarece „începuse să fie o adevărată povară – cineva care împiedica ascensiunea celor în drept să se ridice”;
– incredibil de lejere ni se par condiţiile pe care trebuiau să le îndeplinească , în 1860, cei care băteau la porţile Conservatorului :” cel înscris trebuie să ştie a citi şi scrie şi să aibă între 12 şi 20 de ani ; puteau urma aceste cursuri şi …artiştii Teatrului Naţional” (p.101);
– alt amănunt , de neacceptat pentru dascălii de azi ;” cursanţii de sex bărbătesc vor învăţa sepa rat de cursante”! ( şi cum se repetau scenele tip Romeo şi Julieta? în travesti?) ;
– în fine, marea Agatha Bârsescu, ni se reaminteşte aici, a preluat Catedra la vîrsta de 80 de ani – fiind o antemergătoare a doamnei Bulandra, care cam la aceeaşi vîrstă a fost numită la conducerea Teatrului Municipal din Bucureşti ş.a.m.d.
Lucrarea mai cuprinde medalioanele unor importanţi artişti ieşeni ( State Dragomir, Mihai Codreanu, Aurel Ghiţescu, George Popovici ş.a.), creionate cu căldură şi serioasă documentare ; plus o anexă cu fotografii de epocă şi documente facsimilate .
Nu se poate reproşa autoarei lipsa unor figuri şi momente importante, deoarece s-a folosit prolepsa : teza se intitulează DIN istoria şcolii ieşene de teatru, şi nu Istoria şcolii ieşene de teatru…
Cu toate acestea, sugerăm doamnei Scutariu ca, în varianta pentru tipar a tezei, să îndrepte unele erori sau neglijenţe de redactare , cum ar fi : citate elogioase, rău-alese („limba română …se păstra numai în sînul poporului muncitor, la sînul şi ţîţele mamelor române”-p.14); redundanţe ( „o scenografie a decorului şi a costumului” – p.19); proletcultisme („toţi aceşti autori au evidenţiat nimicnicia clasei boiereşti” – p. 80); pasaje care se repetă la interval de numai cîteva rînduri ( v. p.101); spaţiu tipografic disproporţionat, în cazul medalionului State Dragomir (35 de pagini!), faţă de spaţiul acordat medalioanelor colegilor săi de scenă şi glorie Mihai Codreanu(8 pagini), Aurel Ghiţescu(9 pagini), George Popovici(5 pagini) ş.a.m.d.