Cartea de teatru
Teatrul unui scriitor care nu ştiu cît iartă, dar sigur, nu uită!
Afirmaţia din titlu o fac după ce l-am întors pe toate feţele : dar cum Mircea M. Ionescu este un caz unic, în literatura, teatrul & gazetăria naţională, revin şi zic – el are uluitoarea capacitate de-a scrie up to date, pentru toţi alfabetizaţii. MMI (cum îl alintă mulţii lui prieteni) reuşeşte rara performanţă de-a fi nu doar un justiţiar, ci şi un fanatic iubitor al sportului, teatrului , presei şi filosofiei.
De-obicei, fanaticii sunt specializaţi : rar am văzut iubitori ramificaţi, pe domenii vag-complementare. Autorul despre care vorbesc, are această abilitate : interesează, în egală măsură, microbiştii, gînditorii, gazetarii, regizorii şi actorii. Rara avis!
Cele trei piese strînse între coperţile volumului Premiul Nobel pentru fotbal, am putea spune că sunt autobiografice – în proporţii diferite. Eu voi primi Premiul Nobel, într-o mică măsură; Goooooooooooooool – prin ricoşeu; iar Istoria fotbalului românesc răsfoită pentru atei, marţieni şi nou-născuţi (titlu care aduce aminte lungile sintagme din afişele pieselor lui D.R.Popescu, ori trouvaiurile mai recentului Vişniec)– este trăită cam în proporţie de 90%. De altfel, acest ultim text mi se pare cel mai interesant. Dar să le luăm pe rînd…
Eu voi primi…, e o „tragedie roz hohotitoare”. Roz mai erau şi unele comedii de Shaw, ori Anouilh. Dar a dramaturgului nostru e altfel. Deci, are umor, absurd, calambururi, jocuri de cuvinte, aforisme. Are personaje cu identităţi echivoce – un şahist care nu-i şahist, o fantomă care nu-i fantomă, un visător care nu e clar ce-i cu el ş.a.m.d.; finalul rămîne deschis, o parte dintre eroi afirmînd că sunt…însuşi Alfred Nobel…
Şi , ca-n exemple dramaturgice ilustre, story-ul te ţine-n permanentă tensiune : suntem, ori nu la un ospiciu? Acţiunea e situată la ieşirea dintr-o mină, ori dintr-un azil? Sau e acolo…Gura Infernului, cum spune un personaj?
Da-n plus, piesa are o amărăciune generalizată, creată de o juxtapunere de aspiraţii şi un singur eşec, dar …vai!, al tuturor…
Să nu uităm că aici, se atinge şi un subiect dureros-naţional – faptul că nici un român nu a luat, pînă-n prezent, Nobelul pentru literatură. În fine, „comedia” mai atacă şi unele texte dramatice contemporane care, aşa cum cu groază au aflat spectatorii ultimilor ani, folosesc un limbaj…nereproductibil…(în treacăt fie spus, pesemne ca să intre în graţiile unor încă june cronicărese , autorul bagă şi el trei cuvinte tari, aşa, să nu pară demodat…).
Interesantă e şi propunerea ca premiul Nobel, rîvnit de scriitorii de pe toate continentele, să nu se acorde pentru texte care conţin…litere ; spre exemplu, Şahistul, desface plicul în care Visătorul ţinea piesa scrisă pentru înalta distincţie şi…găseşte numai foi goale! ( situaţia aminteşte finalul Scaunelor lui Ionesco, în care Oratorul atît de aşteptat de bătrîni, care urma să transmită un mesaj important ,omenirii, era… mut).
Nici în textul următor – Gooooooooooool!, „comedioară antipolitică”- identităţile eroilor nu-s prea clare : acţiunea se petrece şi aici, într-un decor unic( dramaturgul vrînd, parcă, să vină-n ajutorul celor care-l vor monta şi nu au destui bani pentru scenografie!; sau gîndindu-se la regulile aristotelice), iar acum, mai mult decît în textul anterior, răbufneşte comentatorul sportiv MMI – ce-i drept, prin vocea unui bîlbîit :”…Acesta-i vii..vii torul tra tra transmisiilor sportive : co co comentatorii vor executa mai bi bi ne , decît cei din te te teren!”. E o utopie seducătoare…fiindcă nu se poate aplica doar la sportivi şi crainici, ci şi la actori & critici!…( şi, cunoscîndu-l pe autor, sunt convins că şi el s-a gîndit la ambele paliere).
Şi aici există umor destul, ca mostră alegînd, acum, unul, rar folosit în mileniul trei, livresc- onomastic :
„MASCATUL (se uită atent în buletin) : Prenume – Marx-Freud!
MARX : Tata m-a botezat Marx, că el era profesor de filozofie la Academia Ştefan Gheorghiu…
BALERINA : …Iar mama te-a botezat Freud…
MARX : Exact aşa!”
Trecînd la textul cu titlul cel mai lung – Istoria fotbalului românesc…- trebuie să observ că este vorba chiar despre o istorie afectivă a fotbalului românesc. De la meciurile deceniului trei al secolului trecut, pînă la campionatul din 2008, fotbalul românesc este rememorat din cuţite & pahară, din document & lacrimă, din amintire tristă & anecdotă politică. E un text de teatru-document. E o dramă care rezumă o viaţă, nu doar o viaţă de fotbalist, ci, mai mult, una de român care a avut ghinionul să trăiască sub Ceauşescu, şi acum are ghinionul să trăiască sub…Nimeni! Între Scylla comunistă şi Charibda nedecisă, bietul mioritic, zice autorul, n-are scăpare : fotbalistul fără şansă din piesă, îl reprezintă…
Piesa începe şi se termină între marginile aceluiaşi conflict, oarecum corneillean – datorie/ pasiune. Dar, în dialogul ramificat Tată-Fiu, repetat, în tonuri joase, de Călugăr şi Mamă, este prins aproape un secol de mingicăreală, cu eroi şi învinşi, cu politruci şi oneşti, cu anecdote şi tragedii. Textul, repet, este documentar, pe alocuri, şi deci aminteşte multe nume reale de fotbalişti, dar şi de gazetari sportivi : personal, m-am bucurat că alături de celebrii jucători ai Naţionalei, din ultima jumătate de secol, am regăsit în Istorie… şi numele lui Vasea Chirilă, Aurel Neagu, Mache Ionescu, Cristian Ţopescu, Radu Urziceanu. Şi, ca vag amuzament ( ori sigură crispare?) am găsit şi oribile scene cu Ceauşescu şi Ceauşeasca, terorişti ai sportului şi ai demnităţii umane, momente teatrale care, dincolo de anecdotă, încă frisonează generaţia mea….
Nu închei fără a aminti că inteligentul dramaturg MMI şi-a plasat acţiunea acestei drame sportive (şi nu numai)…într-o biserică! Motivat demers!
Volumul ar putea fi o trilogie : sau chiar e. Asta urmează să o decidă cei care vor avea temeritatea de-a monta vreuna dintre dulcile/amare flash-backuri…