Se zice că textul rămîne baza viitoarei montări ; dar oare, azi, în mileniul trei, mai este valabilă ideea? De exemplu, spectacolul sibian al lui A. Zholdak, Othello?, avea doar vagi urme shakespeareene, dar critica nu a sancţionat libertatea regizorului, considerînd că nu mai era prioritară subjugarea montării la partitură ci, dimpotrivă, transformarea tragediei într-un buimăcitor spectacol intertextualist, colcăitor de teme & conotaţii moderne! Putem reproşa că nu l-am găsit pe Will, în Othello? Nu, deoarece autorul mizanscenei, prudent, adaugă un semn de întrebare după numele maurului. Şi cînd Constantin Chiriac mulgea vaca, pe fundalul sonor al melodiei Cine are fată mare, nimeni nu s-a întrebat ce are lăutarul Dona Siminică, cu britul Will!
Cînd am scris Mic(ul) dicţionar de personaje din teatrul românesc & universal , am oferit nu doar fişe de personaj literar, ci şi idei (ipoteze scenice) pentru viitoare montări. M-a descumpănit , la un moment dat, diversitatea de măşti ale eroului celebru. Citindu-i biografia , realizezi că nu e vorba despre UN SINGUR Don Juan, de exemplu, ci de mai mulţi. Dacă Janus avea doar două feţe, eroul lui Tirso şi-al lui Moliere are, pînă acum, peste o mie! Care din ele este cea a realului Don Juan?
Greu de spus! Fiindcă nu există un real personaj. Nu facem concurenţă stării civile, întotdeauna. Fiecare deceniu teatral zgîrie pojghiţa livrescă a seducătorului, descoperind sub ea, ca-n palimpsest, noi şi noi faţade credibile.
Dar să recapitulăm cîteva variante scenice : seducător spaniol ; erotoman cinic ; ateu; mizantrop („doi şi cu doi fac patru!”); demonic; desfrînat; scelerat ( îşi contempleză victimele, disecîndu-le imaginar, cu bisturiul!); libertin; om avut; nobil; dar şi, cum zice servitorul său, „cel mai mare ticălos pe care l-a răbdat pămîntul, un turbat, un cîine, un diavol, un păgîn, un spurcat, un eretic!”…El pare un antemergător al lui…Ivan Turbincă : deci, vine şi pentru el vremea ca Moartea să ”se joace” cu eroul!
De la text, la spectacol, găsim piedici de identificare, în continuare ; „Nu numai că Don Juan, de fapt, nu vrea să se-ngroape pe veci, într-o iubire: dar e el un anti-Tristan? „E o operă infernal de neclară!” zice şi Jules Lemaître.
Dar, ca să-nţelegem ce poate propune spectacolul, faţă de text, e bine să cităm din marele critic V. Silvestru , o opinie care deja conţine o viziune regizorală: „ …După ce ai ascultat reproşurile acre, juste şi plictisitoare, făcute fiului, de către tată, după ce ai văzut-o şi n-ai agreat-o pe soţie, Elvira, atît de seacă în filotimia-i afectivă, după ce ai cunoscut micimea creditorului de la care nobilul bărbat e obligat să împrumute bani, după ce ţi s-a arătat cum servitorii lui se vînd inamicilor, după ce vezi chiar cum valetul îl părăseşte cu laşitate, ţi se pare, măcar o clipă, că DON JUAN e cel înşelat!”. Iată, deci, că reprezentaţia poate inversa rolurile textului ; sau chiar schimba destinul eroului ( ca-n Noaptea furtunoasă a lui Alexa Visarion – în care Venturiano nu mai rămîne lîngă Ziţa, ci părăseşte casa cherestegiului, rînjind sardonic, neoprit de vreunul dintre cei din casă ; sau ce să mai zici de montarea în care bietul Spiridon cade…mort, pe schele, victimă a puşcociului lui Chiriac!).
În volumul Teatrul de la mit la psihodramă, Sorin Crişan vorbeşte insistent, argumentat, deşi nu pentru prima oară, despre melancolia lui Hamlet ; dar, după ce am văzut montarea lui Liviu Ciulei (cu Marcel Iureş), ori pe a lui Tompa Gabor (cu Adrian Pintea) am realizat că melancolia prinţului este relativă. Sau, altfel spus, ea s-a pierdut pe drumul de la text, la spectacol…
Nu o spun ca imputare : este ştiut că-n fiecare mare text există mai multe. Cum vorbim despre teatru în teatru, putem vorbi şi despre piesă în piesă. Un regizor, deci, decupează din capodoperă doar piesa care-l interesează. În Hamlet, spre exemplu, există o piesă despre putere, una despre dragoste, alta despre trădare ş.a.m.d. Deci, textul poate naşte cinci reprezentaţii diferite, fără ca vreuna din ele să-l deformeze pe marele Will. Sau : numai naivii cred că-n 2008 poţi monta un Faust integral. Ceea ce am văzut pe scena sibiană în 2007 era un Faust declarat – parţial. Şi reducţia nu a sărăcit capodopera, aceasta fiind îmbogăţită vizual, prin risipă de fantezie regizoral/ scenografică.
În fine, ce să mai zicem de o reprezentaţie ieşeană în care, pe drumul despre care vorbim, piesa şi-a pierdut…tot textul, Noaptea furtunoasă devenind un interesant spectacol non – verbal! Ar fi interesant de urmărit reacţia tradiţionaliştilor, care reaminteau, de cîte ori aveau ocazia, că nu trebuie schimbată nici o virgulă din…Moş Virgulă. Spectacolul realizat de Adi Afteni, la Iaşi, nu de mult, rămîne, pînă acum, singurul în care nu s-a schimbat vreun cuvînt sau semn de punctuaţie…