Domnul Benoît Vitse mă solicită să recidivez întru mizanscene …ateneieşti. Îmi propune un text la fel de dificil, ca şi prima oară : Cîinii de Dumitru Crudu. Evident, m-am panicat şi de data aceasta, întrucît nu ştiam dacă tematica piesei are şi profunzime sau doar pitoresc. Mă gîndeam, după prima lectură, că nu va fi uşor să faci un spectacol tensionat cu doar doi interpreţi principali, doi suporteri dinamovişti, care trec prin chinurile iadului terestru, mingicar, în contact cu microbiştii roş/albaştri. Cîtă fantezie regizorală ţi-ar trebui, că să ţii trează atenţia publicului frigid în faţa fotbalului şi cîtă tensiune subterană trebuie să descoperi în piesă, ca să fii, la premieră, cu conştiinţa (de creator) împăcată?
Dar după a doua lectură, am realizat, într-o străfulgerare livrescă, de comparatist exaltat, că Tatăl din textul lui Crudu face parte din familia lui…Berenger! A celor care nu capitulează! A victimelor idealurilor neînţelese – atîta tot că eroul lui Ionesco refuza să se rinocerizeze, iar cel al dramaturgului basarabean, să se transforme-n …suporter stelist. Chestie de calitate a idealului, dacă vreţi.
Le mulţumesc tuturor celor care mi-au fost alături în aceste săptămîni ; îi admir pentru felul în care s-au străduit să-şi mascheze teama de cîini, fie ei roşii, roş/albaştri, ori incolori…
Bogdan ULMU
Iaşi, decembrie 2007, înainte de premieră