Teatrul ca lume
Tristeţea veselului Creangă (II)
Am vorbit în numărul trecut al acestui minunat supliment , despre viziunea-mi personală asupra povestirilor genialului humuleştean ; şi am încercat să demonstrez că-n Ivan Turbincă, Stan Păţitu’ şi Poveste, găsim oaze de amărăciune, dramatism, melancolie. În Capra… sau Soacra…, există şi CRUZIME ! Mie-mi place că nouă, scenariştilor & regizorilor treimiişti, ni se impută gravitatea, horrorul, intertextul d’apresurilor, de parcă Nelu (adică Ion Creangă) ar fi fost f’un cuminţel didacticist!…Ho-ho! Greu e să vorbeşti din amintiri ; şi periculos – pentru cei ce glăsuiesc cu textu-n faţă. Am constatat aceasta şi cînd am (re)scris Fata moşului …; şi cînd am parafrazat Ursul păcălit ; eroii titulari nu erau, zău, de invidiat! (reamintiţi-vă ce-au păţit).
Am terminat, recent, scenariile (numărul 6 & 7, în cronologia dramatizărilor personale după Nelu) după Harap Alb (în noiembrie, 2006) şi Soacra cu trei nurori (februarie, 2007). Harap… a şi avut premiera, recent, la Cluj. Deci, sunt în temă şi aproape de texte.
Ce e aşa vesel & bucolic în povestea fiului de împărat care (după eşecul fraţilor săi) pleacă-n lume, să-şi încerce şi el norocul (ca un emigrant italian în America începutului secolului XX) şi e, permanent, la un pas de moarte? Ce e educativ în story? ( exceptînd finalul, în care, greu, da’ greu de tot, Binele învinge Răul). Ce e aşa de moral în comportamentul Regelui care-şi aduce fiii în pragul infarctului, prefăcîndu-se urs?
Apoi :e posibil ca Spînul să-l trimită deliberat (cel puţin ) de trei ori, pe Harap, la moarte? Chiar pentru cîteva salăţi – accesoriu gastronomic cu virtuţi cvasi/modeste – merită să pui în primejdie viaţa unui pădurar şi a unui fiu de împărat? Atunci, pentru trufe şi caviar, ce ar trebui să faci?!… E normal , oare, Împăratul Roşu – care visează pieirea trupei lui H.A.( supunînd-o unor probe absolut sadice & crude & scornite de o minte maladivă)?
Ce să mai vorbim de inexplicabilul dar al previziunii pe care-l au toţi componenţii …trupei lui Piţigoi ( care, deşţi nu se cunosc, bizar/repetitiv, spun un text identic : „Rîzi tu rîzi, Harap Alb, dar dacă…” ) etc.
Şi-n fine, uităm că eroul principal e decapitat, aproape de final? (chiar dacă, după aceea, povestitorul inventează un remediu care nu e deloc plauzibil).
Sigur, e clar că ne aflăm în POVESTE, că noi cochetăm cu FANTASTICUL, dar, dracii mei dascăli, critici & directori anacronici, cînd ridicăm poveştile pe scenă, de ce doriţi REALISM?
Nu, nu cred că educatoarele & învăţătoarele cunosc basmele în amănunt : altfel, le-ar interzice! ( tot aşa cum un bun prieten, ex-director de teatru, nu vroia să monteze scenariile mele după Nelu, zicînd că-s …prea subtile pentru însoţitoarele micuţilor la spectacol; scîrţ! Adicătelea, Creangă o fi fost f’un grobian şi-un lipsit de nuanţe, nu?! un nedispus la modernizări? chiar şi un director din Iaşi, proaspăt aterizat pe terenul teatrului pentru copii, încerca să-şi ascundă inaderenţa la această dramaturgie, prin observaţii poltron/ didacticiste ).
E ciudat că unii manageri îmi atribuie mie, campionul dramatizărilor JUCATE după autorul moldav, idei şi conotaţii care pleacă , clar, de la humuleştean!
Îl iubesc pe Nelu fiindcă e universal, modern, are umor, profunzime, fior fantastic, matafizică discretă, trimiteri mitologice ( de recitit cartea lui Vasile Lovinescu!) şi fiindcă ne face să ne simţim bine, ÎMPREUNĂ. La masa de lectură, ori pe scenă.
Cel mai jucat scriitor român, Ion Creangă, ne redemonstrează, de peste un secol, că merită să fie… CHIAR cel mai jucat!…