Am parcurs cartea lui Aurelian Bălăiţă ( care poartă titlul …din titlu!) cu un interes suplimentar : eu însumi fiind autorul unui dicţionar Caragiale, şi semnatarul unor montări cu textele marelui clasic, nu am citit-o „la rece”, ci cu o impunibilă implicare. Mai ales că subiectul nu este nici abordat în exces, în caragialeologie ( cum spune Valentin Silvestru), nici bogat în argumente virtuale. Putem afirma despre multe personaje din teatrul naţional şi universal că sunt marionete, păpuşi, momîi ; mai greu este să le adaptezi rigorilor teatrului de păpuşi…
Simplist vorbind : Orgon, spre exemplu, din Tartuffe, rămîne – pînă spre final – o marionetă, în mîna ipocritului lui Molière ; cu toate acestea nu ştiu dacă a apărut în vreun spectacol de marionete. Apropiindu-ne de titlul tezei : Tipătescu este legat cu sfori invizibile, de mîna Joiţicăi, ori a lui Trahanache ; dar cum arăţi asta într-un spectacol de marionete, în care nu apar actori la vedere, iar toate păpuşile au aceeaşi dimensiune?
Ergo, Bălăiţă se aventurează pe un teren mlăştinos, din care reuşeşte să se salveze, printr-o bifurcată piruetă : 1) selectarea judicioasă a majorităţii citatelor ; 2) experienţa personală de pedagog – care a lucrat la clasă textele alese pentru demonstraţie.
Studiul este structurat pe şapte capitole : dintre ele m-au interesat mai ales Propuneri scenice. Retrospectivă, Figuri păpuşărăşti în proză şi Comediile. Evident, o lucrare de asemenea ambiţie & complexitate, nu poate ocoli idei şi citate bine cunoscute ; ele aparţin unor reputaţi critici , regizori, păpuşari. G. Ibrăileanu, G. Călinescu, Şt. Cazimir, I. Constantinescu, V. Silvestru, Marian Popa, Natalia Dănăilă, Cristian Pepino şi mulţi alţii sunt chemaţi în ajutorul susţinerii titlului tezei. Apoi, deşi titlul pare ofertant, cel care l-a ales caută să reţină din montări naţionale soluţii practice, truvaiuri, propuneri regizorale care i s-au părut originale sau măcar profitabile, în perspectivă. În fine, Aurelian Bălăiţă propune viziunea sa personală, asupra unor proze şi comedii caragialene, în general, ideile regizorale – verificate în cadrul examenelor – convingînd. Şi nu e o aventură simplă…
Ajungînd aici cu analiza, nu mă pot opri să constat ( odată cu autorul tezei) că există o vizibilă disproporţie între numărul şi calitatea spectacolelor cu actori , şi a celor cu păpuşi (marionete) ; deşi I. Constantinescu susţinea „ influenţa stilului păpuşăriei asupra artei comice a lui Caragiale este de domeniul evidenţei”, păpuşarii nu s-au grăbit s-o constate, montînd textele marelui dramaturg – poate unde nici nu l-au citit… pe I. Constantinescu. Deci, dificil a fost pentru temerarul nostru ieşean să reconstituie montări mai vechi şi mai noi din teatrele pentru copii, cu textele clasicului. Fiindcă, din păcate, puţine montări cu păpuşi au existat la noi şi despre şi mai puţine „s-a dat samă”…Un spectacol de gen, dacă nu poartă semnătura lupilor tineri ai regiei treimiiste, greu intră în vizorul criticilor – ţuţeri, făcuţi preş în faţa celebrilor Radu Afrim, Carmen Vidu ,Geanina Cărbunaru, Hausvater, Radu Apostol, Zholdak & co.
M-au acroşat , în prezenta lucrare, afirmaţii verificabile şi propuneri spectaculare posibile , precum : „Putem interpreta scrierile pentru teatru ale lui Caragiale ca jocuri (OSP – un joc al alegerilor politice, ONF – un joc al onoarei de familie, Conu Leonida – un joc al… inocenţilor, despre revuluţie ) în care regula jocului respectiv nu este alta decît descoperirea regulii corespunzătoare jocului ” ; mi-a plăcut şi ideea, preluată de la V. Silvestru, a reprezentării integrale a textelor lui Caragiale ; îi dorim autorului lucrării s-o poată concretiza, cu răbdare & tutun, deşi nu îi va fi uşor …
M-au mai tuşat exemplificările regizoral/scenografice ale autorului, accentuat păpuşăreşti, dintre care reţin : pentru Rică – „ joben care se metamorfozează în călimară, baston care se preschimbă în condei, ochelari imenşi , pe faţa îngustă şi prelungă”; ideea învîrtirii rochiei Ziţei în „ momentele de trăiri emoţionale puternice”; cea a prezentării păpuşii Cetăţeanului turmentat ca pe un clovn care „sfidează legile gravitaţiei şi echilibrului” ; scena numărării steagurilor se petrece pe o turnantă învîrtită de Ghiţă din ce în ce mai repede ; personificarea scrisorii pierdute : ea prinde viaţă, la începutul comediei, nu se lasă arestată de eroii-păpuşi, şi tot ea, în final, se multiplică, zăpăcind lumea piesei ; păpuşa Trahanache este confecţionată din „materiale moi, uşor deformabile” ; păpuşa-Ipingescu (pornind de la etimologie) ar avea cizme exagerat de lungi ; ziarul citit de Ipingescu ar putea umple scena, prin augmentare păpuşărească ; la fel, răvaşul trimis de Rică, Ziţei; apariţia umbrelor, prin compunerea motivată a eclerajului, iarăşi mi se pare un punct forte al demonstraţiei ; scena întîlnirii dintre Ziţa şi Ţircădău este, de asemenea, bine gîndită, pornind de la teatrul de umbre; justă -analiza măştii, ca element profund caragialean şi profund păpuşăresc; pălăria – turnantă în OSP, spectacol în care, de asemenea, steagurile ar deveni paravane de diferite dimensiuni ş.a.m.d.
E adevărat, uneori sentinţele pot fi contrazise : e greu să crezi azi că D-ale e, în primul rînd , „un joc de măşti al relaţiilor extraconjugale”; n-aş fi de acord nici cu inserarea citatului din N. Manolescu, după care „ prostia, lenea, ipocrizia, demagogia politică şi viciul sunt însuşiri ale acestei lumi istorice” ( prezentul demonstrîndu-ne că sunt, în aceeaşi măsură, şi însuşiri ale lumii noastre treimiiste!) ; n-aş fi de acord nici cu citatul din Marian Popa, după care „ Venturiano, Trahanache, Pristanda, Tipătescu sunt parodii ale unor comportamente sociale ”; ei sunt reali, ei sunt prototipul, modelul, nu parodia modelului ; sau :” Îl vedem pe Tipătescu capabil de atitudine ironică, pentru că ironia presupune o oarecare inteligenţă şi un anume grad de instrucţie ” ( afirmaţia e corectă doar în ultima ei parte : după părerea noastră, prefectul nu e prea inteligent, din moment ce-i trimite o scrisoare soţiei prietenului, cu care oricum se vede cel puţin de două ori pe zi, şi o mai şi semnează…”cocoşelul tău”!) ; iarăşi nu cred că mai e important citatul din Nottara, despre modul în care nenea Iancu urmărea şi conducea repetiţiile textelor sale : după cum bine se ştie, nu întotdeauna dramaturgul este şi regizorul ideal al piesei ; la enumerarea travestiurilor, ar fi trebuit trecuţi şi marele Birlic, ori excelentul Marian Râlea, în Efimiţa.
Teza însă este una dintre cele care umplu un gol, în caragialeologie. Înafară de I. Constantinescu, nimeni nu s-a ocupat, pînă azi, cu atîta acribie, de subiectul figurii păpuşăreşti în opera lui I.L.Caragiale. În plus faţă de cartea universitarului ieşean, cea de faţă are avantajului interdisciplinarităţii : teoria urcă pe scenă. Soluţiile regizoral /scenografice completează , în mod fericit, ipotezele critice.
Iar teatrele de păpuşi şi marionete, intrînd în contact cu prezenta lucrare, îşi vor aminti, poate, că în lumea textelor pentru copii ( şi nu numai!) există cîteva semnate Ion Luca Caragiale. Au idei. Au modernitate. Au umor. Inspiră doctoranzi. Ceea ce nu-i puţin, deloc!