Cartea de teatru
Memorii credibile & fixaţii incredibile
Prin bunăvoinţa actorului Dionisie Vitcu, am pus mîna pe o carte greu găsibilă în librării sau biblioteci : Teatrul în comunism de Dumitru Furdui. Pentru bibliotecari, bănuiesc că volumele (două !) apar ca o struţo-cămilă : ele sunt girate de Librairie Roumaine ANTITOTALITAIRE, colecţia FRONDE ; editura franceză, care publică volumul în limba română, are sediul în…Alba Iulia – Paris ; tiparul însă a fost asigurat la…Oradea !Iar prefaţatorul, care deşi vorbeşte la persoana întîi singular, uită să se semneze, ne informează că autorul mergea să facă unele corecturi la…Satu Mare! Hm…
Alt element de derută : titlul. Ai crede că scriitorul-actor vrea să pună-n pagină un crîmpei de istorie teatrală. Dar după lectura opului, realizezi că e vorba doar de memorii, în dulcele stil clasic. În fine, straturile acestei tarte autobiografico/teatrale ne duc, la distanţă de cîteva rînduri, dintr-un sătuc din Basarabia (unde s-a născut actorul), la Paris (unde şi-a petrecut ultimii ani de viaţă) ; de la Teatrul Municipal, pe un şantier de reeducare; de pe băncile Institutului de teatru, la Securitate etc. E o carte în care disponibilitatea autorului pentru paranteze & propoziţii intercalate cere o atenţie mereu trează.
L-am cunoscut, vag, pe Furdui : fie de pe scenă ( cred că am văzut douăzeci de spectacole în care juca!), fie de la grădina restaurantului Berlin, unde mergeam într-o frumoasă perioadă a primei mele tinereţi. Niciodată nu mi s-a părut un subtil : de altfel, figura lui cerea un anumit gen de roluri, şi o anume conversaţie, cam de berărie. Cartea, mărturisesc, pe de-o parte, îl ridică în ochii-mi blazaţi ( artistul are un remarcabil spirit analitic şi, nu o dată, uimeşte prin analize politice sau estetice) ; pe de alta, îl face indezirabil unui important segment de cititori, deoarece conţine o înverşunare xenofobă (ca să nu zic altfel!), de-a dreptul infantilă. Şi un atac anti-comunist obositor, la un moment dat…
Furdui, reiese din lectura celor două volume, era un răzvrătit. Pe vremuri, credeam că e un boem ; dar nu, boemul n-are încrîncenare ; boemul e tolerant ; boemul are o detaşare agreabilă; actorul nostru însă, o viaţă de om a refuzat să se supună ordinii sociale, morale, chiar profesionale ( dacă ne amintim cum s-a încheiat colaborarea lui cu Teatrul Mic). Furdui, deduc acum, după ce l-am cunoscut bine, din memorii, a fost un norocos convins că e mereu pîndit de ghinion. Nu putea rezista multă vreme în limita normalităţii. Egofilia-i cerea să redemonstreze, într-una, oriunde s-ar afla, că el e un caz.
A fost. Din copilăria începută la Soroca, pînă la finalul încă suspect, petrecut, cam devreme, în Capitala Franţei.
Autorul nu iubeşte nuanţele : între alb şi negru nu mai există gri. Unii-s buni, alţii – răi. Nu se sfieşte să-i numească, şi pe unii, şi pe ceilalţi. Are o sinceritate dezarmantă : uneori, stimabilă ; alteori, deplasată.
Dă verdicte, într-una : uneori, juste . Cîteodată, pătimaşe. Crochiuri obiective – Nicki Atanasiu, Marcel Anghelescu, Marietta Sadova, Dina Cocea, Amza Pellea, securistul Institutului de Teatru (celebrul Manole), Florin Piersic, Vlad Mugur, fraţii Grunberg, Ana Pauker, Dej, Ramadan, Bălţăţeanu, Petru Groza, Ceauşescu, Calboreanu, Vraca, madam Bulandra, Benedict Dabija, Mihai Popescu, Botta, Sică Alexandrescu, Birlic, Beligan, C. Tănase, Mircea Crişan, Maria Tănase, Cristea Avram, Doru Năstase, dar şi afirmaţii teribiliste :”…Secolul nostru a fost dominat de doi escroci – Picasso şi Ionesco ” (p.37) ; informaţii inexacte („ Ana Pauker era fiica rabinului din Botoşani” – p.113) ; catalogări riscante – Mihăilescu-Brăila, „cel mai mare actor pe care l-am văzut vreodată (p.156) ; etichetarea simplistă, răuvoitoare, a marelui teatrolog V. Silvestru ( p.213).
(va urma).