Cartea de teatru
Un volum util şi documentat…
…pe tema sincretismului în arta teatrală postbelică propune Oltiţa Cîntec ( recent nomi nalizată la premiul UNITER) ; cartea se numeşte Estetica impurului şi este teza de doctorat a teatrologului, susţinută în 2005, la Iaşi.
Cred că nu numai pentru studenţi, dar şi în cazul regizorilor, actorilor şi criticilor, demersul doamnei Cîntec prezintă un real interes, nu prin ceea ce reaminteşte, cît prin fişele (plasate în subsol) binevenite ale personalităţilor citate, şi prin ordinea pusă-n curente şi stiluri, şcoli şi aventuri estetice, denumiri oficiale sau nu ale mai vechilor sau mai noilor tentatice teatrale naţionale şi internaţionale.
Sigur că teatrul a fost, dintotdeauna, o artă sincretică. Sigur că ştim cu toţii care a fost contribuţia unor Wagner, Artaud, Appia, Craig, Meyerhold, Tairov , Gropius, Piscator, Grotowski, Barba, Vitez ş.c. , la teatrul non-verbal. Am avut ocazia să citim manifeste, declaraţii & poetici teatrale, în antologii remarcabile, precum cea a lui B. Elvin ( pe nedrept uitată, azi), M. Tonitza & G. Banu (reeditată recent) sau a Ilenei Berlogea & G. Muntean (şi ea ar merita republicată). Lucrarea de faţă pune accentul pe regizorul ultimului secol ( „garantul sincretismului”) şi, în egală măsură, pe variaţiunile spectacolului tradiţional, rebotezate, în ultimele decenii, teatru-imagine, teatru-dans, teatru multimedia, teatru gestual, teatru instrumental, teatru ambiental ş.a.m.d. De asemenea, sunt analizaţi creatori nonconformişti, mai puţin cunoscuţi la noi, precum Robert Lepage, Laurie Anderson, Peter Sellars, Mats Ek , Sascha Waltz, Phillipe Genty, A. Kaprow , Susanne Linke, Bartabas , R. Laban etc.
Această necesară aducere up to date a modelor şi modelelor teatrului universal, evident, nu putea să nu conţină şi afirmaţii care depăşesc – spre bucuria noastră de nonconformişti – tonul sobru, sec, doctoral. Ne-a plăcut să ne reamintim spusa lui Beaumarchais – „regulile nu produc capodopere” ; sau pe-a lui Picasso : „Nu lucrez după natură, ci împreună cu ea”. Am reţinut cvasi-paradoxul „în teatrul – imagine nu numai ceea ce se vede este important, ci şi ceea ce se aude”. Şi, în continuare :” Gama senzorială poate fi completată de imagini olfactive, kinetice, care au capacitatea ca, prin rememorare şi asociere să declanşeze reacţii ale memoriei afective, de tipul madeleinele lui Proust”. Poate că la baza apetitului lui Robert Wilson pentru comunicarea extra-verbală (opinează O.C.) să stea şi o… bîlbîială a creatorului, tratată de logopezi pe cînd acesta avea numai 17 ani.
Ne-a mai pus pe gînduri o confesiune a lui Louis Aragon, citată-n carte ; după ce acesta a văzut spectacolul lui Wilson Privirea surdului, la Paris, a exclamat :” Nu am văzut niciodată ceva mai frumos în această lume, de cînd m-am născut, niciodată, nici un alt spectacol nu a ajuns la nivelul acestuia!”…Hm! Incredibilă apreciere! Ce ne-ar mai place, de data asta ca practi cieni, să stăm şi noi în scenă, la vedere, şi să dirijăm actorii plus publicul, precum Foreman! Sau ce să mai zicem de faptul că-n O scrisoare pentru regina Victoria regizorul a distribuit-o şi pe…bunica sa!
Mai multe şi mai sobre n-o să scriu acum, din două motive :1) despre experiment & avangardă, n-are rost să vorbeşti în exces; 2) subiectul fiind teatrul non-verbal, vorbele trebuie să fie (chiar şi-ntr-o recenzie!) măsurate. Sau ,cum spune atît de frumos autoarea la pagina 111, „cuvîntul este trimis în exil”. Aşa-i trebuie!
Restul e…de fapt, nu mai e!
Felicitări autoarei & editurii ; Estetica impurului – acum o cred cu sinceritate – devine un volum important .