Cartea de teatru
Jurnalul (util al) unui critic
Ion Cocora, directorul editurii Palimpsest, îmi oferă, la Caransebeş, volumul doi din jurnalul lui Valentin Silvestru (1944-1984). Pe cînd era în viaţă, reputatul teatrolog şi-a împărţit materialul diarist în patru volume : primul a şi apărut, cu un deceniu în urmă şi , la vremea res pectivă, dat-am samă. Cel prezent, conţine însemnările criticului între anii 1968 – 1975, pe rioadă importantă a artei scenice naţionale.
Cu toate acestea, volumul nu conţine nici mărturisiri şocante, nici atacuri pamfletare, ori revanşe ideologice. Nu găsim în el nimic, spre exemplu, despre scandalul Revizorului, situat în această perioadă. Nu găsim vituperanţe vis – a – vis de imixtiunea CCES în viaţa altor montări celebre. Nici un cuvînt despre Paul Everac (cu care scriitorul a avut o polemică notorie). Co lericul comentator (pe care, nu o dată, în viaţă, l-am văzut răbufnind violent!) se autotemperează inexplicabil, în aceste însemnări.
Nu întîlnim texte revelatoare care, spre exemplu, n-ar fi putut apărea atunci. E un jurnal destul de „cuminte”, cu multe trimiteri interesante, cu o sumedenie de relatări despre spectacole şi oameni de artă importanţi, cu multe articole… autoreferenţiale (turneele lui V.S., spectacole cu texte de V.S., luări de cuvînt ale lui V.S. în diferite conclavuri internaţionale).Cunoscînd lumea bine, autorul scrie şi descrie cu farmec locuri, întîmplări, întîlniri. O nedumerire : de ce n-a apărut jurnalul imediat după perioada inclusă (în 1976, spre exemplu)?. A doua nedumerire – pe care autorul , din păcate, nu mai are cum s-o elucideze : de ce se opresc însemnările marelui critic în anul 1984 ? Doar el supravieţuieşte finalului jurnalului timp de peste un deceniu! Om muri şi om afla…
Plimbîndu-se mult şi cu folos, pe glob, V.Silvestru consemnează impresii teatrale (şi nu numai!) din Viena, Arezzo, Plovdiv, Roma, Skoplje, Leipzig, Madrid, Moscova . Sau spicuieşte din interesante dialoguri avute cu cunoscuţi oameni de teatru (Toma Caragiu nu se vede în rolul Viteazului lui Paul Anghel; Aureliu Manea, dezamăgit de actorii şi critica ieşeană , părăseşte teatrul „pentru totdeauna” ; ori opinia recrutorului Teatrului Naţiunilor – „versiunile româneşti la Tango & Scaunele = superioare celor franceze şi italiene ; un critic pra ghez îl informează că după ce a scris R.U.R. oficialităţile locale au încercat să-l interneze pe Ca pek în ospiciu, cu forţa ; ori emite verdicte de neplăcută actualitate treimiistă („dacă există piese de păpuşi scrise de Eminescu, V.I.Popa, Camil Petrescu de ce nu apar ele cu frecvenţă normală pe scenele româneşti? De ce în schimb, abundă necăjite adaptări chioare după fel de fel de poveşti cu pisicuţe şi iepuraşi?”) . Face aprecieri incitante :”Primul scriitor român care s-a gîndit la un serial a fost, probabil, V.Alecsandri. În 1880, trimiţîmdu-i lui Ion Ghica Sânziana şi Pe pelea, îi scria că aventurile lui Pepelea ar putea fi continuate în fiecare an, într-o nouă serie de ta blouri”.
În volum s-au strecurat şi unele inexactităţi, ori scăpări de corectură : Iona lui Sorescu, a pare ca Ioana ; „diferiţi justiţiei” (în loc de deferiţi) ; citîndu-se din Leonida Teodorescu ni se spune că „dramaturgia nu e decît literatură, cu o utilitate în plus – aceea de-a fi judecată” (de par că proza şi poezia nu se supun judecăţii!) ; Becket al lui Anouilh apare Beckett ; există şi non sensuri incredibile pentru un atît de experimentat gazetar („Birlic a plecat, nu-l vom mai vedea. Îl vom revedea mereu”); sau chiar erori de judecată (catalogarea costumelor Mirunei Boruzescu la Chiriţa „de-o nemaipomenită urîţenie”).
Ion Cocora mi-a spus că volumul trei din jurnalul marelui critic se află sub tipar. Îl aş teptăm, deci, cu explicabilă curiozitate…