Jurnal teatral de martie (2010)

Ilustrație pentru „Jurnal teatral de martie (2010)”, text de Bogdan Ulmu: cortină de catifea roșie pe o scenă luminată de un reflector

Văd un spectacol realizat de Aurelian Bălăiţă, cu trupa teatrului de păpuşi din Botoşani. Temă grea – Prometeu. Cu umbre! Deloc uşor pentru public!

Dar Bălăiţă e deja un expert, scenariul are fluenţă, muzica – o dimensiune gravă, adecvată textului, imaginile – au claritate, iar cei care animează obiecte şi eroi mitologici, dovedesc virtuozitate.

Pentru mine, soldat cu vechi state în teatrul pentru copii & copilăroşi, genul acesta de montare mă face să mă simt – realmente! – bine şi să mă bucur că-s şi momente în care nu ne mai jucăm, pe scenele pentru copii, cu o veveriţă care cade din pom şi un căţel care fugăreşte o pisicuţă : genul aceasta de montări ne reaminteşte că teatrul de animaţie se adresează subtililor, nu infantililor…

¤

Cumplit mi se pare, azi, verdictul lui Meyerhold :” Premiera – primul pas în decăderea unui spectacol!”. Chiar aşa?

Şi-atunci, să oprim spectacolul la vizionare? La ultima generală? Să evităm premiera ca să nu-ncepem să …degradăm montarea?

Hm…greu de răspuns!

¤

Greu mai ieşi la capăt şi cu Cehov, draci practicieni! Trecînd în revistă cîteva caiete de regie care au fost publicate la noi, de-a lungul…ultimului secol, am depistat, pe lîngă ideile novatoare, valabile, şi catalogări debile, eronate. Exemple? Fie : Soare Z. Soare, în 1926, spunea „toate personagiile sunt bune. Vechilul care ia locul stăpînilor e un om bun şi muncitor. Stăpînii care pleacă sunt şi ei oameni buni”…Chiar aşa? Asta-i esenţa piesei Livada…, o bunătate generalizată?

Marele teatru nu conţine buni şi răi, că nu-i Cod Penal.

De asemenea, minunatul om de teatru Victor Ion Popa, un an mai tîrziu, pregătindu-se pentru Unchiul Vanea, considera că piesa e „o punte de întîlnire a sensibilităţii pur slave cu sufletul românesc”. Dacă maniheismul n-are ce căuta în Cehov, vai!, nici etnicismul! Ar fi caraghios să ne propunem un Sofocle românesc, un Will românesc, un Ibsen mioritic, ori un Cehov valah!…

Teatrul e bun, sau rău: n-are pecete locală. De aceea, niciodată nu mi-am propus să fac un spectacol kabuki – japonez, ori românesc. Kabuki se face acolo, la mama lui. Căluşarii se joacă aici. Punct.

¤

Toţi ne arătăm indignaţi de faptul că am avut cenzură, pe bună dreptate.

Dar găsesc azi un program al teatrelor bucureştene, din ziua de 10 octombrie 1989 ; oare ce se juca atunci? Harap alb şi Vassa Jeleznova (la Naţional), Trenurile mele şi Uriaşii munţilor (la Bulandra), O femeie drăguţă cu o floare…(la Mic), Slugă la doi stăpîni (la Comedie), Scapino şi Dansul morţii (Nottara).

Azi nu mai găseşti, într-o singură seară, pe afişele Capitalei, piese mari de Pirandello, Gorki, Goldoni, Moliere, Strindberg, Muşatescu şi Reazinski! Azi jumătate din textele promovate sunt semnate de autori pornografi, ori complet necunoscuţi, din ţări fără tradiţie teatrală. Păcat!…

Text din arhiva Bogdan Ulmu, publicat așa cum l-a scris, cu ortografia lui („î” din „i”).