Ştefan Radof este un actor atipic. Adică, este mai mult decît un actor. A devenit un simbol al renascentismului treimiist : joacă, de peste cinci decenii, pe scenele teatrelor bucureştene. Face film. Scrie poezii. Dă interviuri. Este implicat în viaţa social-politică a României – a făcut parte şi din Parlament! Aud că participă, activ, efectiv, cu idei, soluţii şi…minte limpede, la întrunirile CREDIDAM. Gîndeşte! Ergo, nu-i atipic?…
Nu-mi vine să cred că are prinşi deja, „în buchetul vieţii, 80 de trandafiri”!( cum se spunea, pe vremuri, în textele de mică publicitate). Parcă ieri l-am văzut în Viziuni flamande şi Hamlet– excelentele spectacole ale lui Cernescu, de la Nottara, alături de marele dispărut Ştefan Iordache. Ce modern juca! Cît de elaborate erau dificilele roluri din aceste dificile montări! Inubliabil, Polonius-ul lui!
Parcă ieri juca, pentru a mia oară, Micul infern, longevivul spectacol bucureştean, alături de longeviva Silvia Dumitrescu-Timică. Cît umor discret şi cîtă autoironie, în rolul doctorului îndrăgostit!
Parcă mai ieri lua cuvîntul cu vehemenţă, în Parlament, trezindu-şi colegii care moţăiau, neînţelegînd de ce, dacă tot ai intrat în Senat, mai trebuie să şi ai atitudine…
Ştiu că şi acum joacă, în Bucureşti, în mai multe spectacole, printre care Azilul de noapte, alt text greu, la propriu & figurat.
La mulţi ani, Ştefan Radof şi, nu uitaţi, „cu mîne, zilele-ţi adaugi!”…