În jurnalul lui Sebastian, la recitire, descopăr fraze care-mi scăpaseră, prima oară ; una din ele, spre exemplu, s-ar potrivi oricărui mare personaj cehovian : „ De unde iau puterea de-a tîrî după mine traiul ăsta nefericit, nu ştiu. Probabil din lene – singura mea forţă”.
Lenea ca …forţă – ce idee de eseu! În care ar încăpea nu doar eroi ai literaturii ruse…
¤
Văd, pe scena Naşionalului ieşean, o pantomimă (mai precis, spectacol non-verbal) după Noaptea furtunoasă. Cu momente excelente, savuroase şi altele terne. Cu actori care se văd şi alţii, nu. Dar e un punct cîştigat pentru Naţional şi chiar pentru caragealeologie.
Cu această ocazie, nu pot să nu-mi amintesc un spectacol mai vechi al meu, de la Timişoara, în care propuneam o pantomimă de 10 minute, asemănătoare, ca mijloace, după D-ale carnavalului (actul I). Numai că nu apelam, precum mai junele Adi Afteni acum, la muzică populară sau de cafe-concert, ci la arii celebre din operă. Contrastul comic, teoretic cel puţin, era vizibil.
¤
Citind lista nominalizaţilor la premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor pe anul 2005, nu pot să nu ridic o sprînceană, a mirare : ei sunt Liviu Ioan Stoiciu, Mircea Danieliuc şi Paul Vinicius.
Nu m-ar deranja, dacă măcar unul dintre ei ar fi … dramaturg.
¤
Despre ieşirea la bis a artistului : chemat, după un concert, să mai cînte, celebrul Leonard Cohen a refuzat publicul, spunînd că-n el n-a mai rămas nici un cîntec. Ce frumos!
Profesionalismul actorului, s-ar putea spune = cînd la aplauze ar constata că în el n-a mai rămas…nici o replică , nici un gest, nici o stare.
¤
Din nou văd un spectacol făcut de B. şi , din nou plec dezamăgit.
Rareori ţi se-ntîmplă, în lumea teatrului, să simpatizezi un om pe care nu-l stimezi ca artist!
¤
Într-o amintire despre învăţămîntul politic la Teatrul de Comedie, actorul Candid Stoica – şi un bun condeier ! – povesteşte , cu umor, cum l-a adus la teatru pe H.Wald să ţină o lecţie şi cum a fost primit semioticianul de către directorul de-atunci al instituţiei : ” Stănculescu a fost încîntat. Mi-a spus asta în stilul lui caracteristic – Îmi pare bine că l-ai adus pe Lulu ( a arătat spre Wald)…care să ne vorbească despre Lulu (a arătat spre caiete)…dar vezi că Lulu sunt prea puţini (a arătat asistenţa)…dacă n-ai afişat pe Lulu la avizier (s-a referit la convocare)…o să-l iei pu Lulu-n mînă ( Candid traduce şi-aici, dar eu zic că nu mai e nevoie ! – n.n.)”.
După ce i s-a decriptat monomania, Wald a rîs cu poftă şi a propus ca Silviu Stănculescu să fie poreclit Lulu. „E un nume frumos şi sugestiv…Cu adînci reverberaţii romantice!”. Ca să vezi…
¤
Nu-mi mai arătaţi clovni! Oricum, îmi prisoseşte tristeţea mea!…
¤
Îl invidiez pe Radu Beligan. Pentru multe sale calităţi, perfect conservate în vreme. Dar îl mai apreciez o dată în plus azi, după ce a dat un interviu şi a spus – la împlinirea vîrstei de 87 de ani – „am întinerit cu un an şi mă simt excelent!”.
Cît îmi doresc să-l pot imita, peste 22 de ani!