Dintr-o istorie subiectiv/anecdotică a teatrului românesc
Revoluția în direct
1989. În ziua aceea memorabilă – 22 decembrie, ora 12,47 – eram în sala de lectură a teatrului Victor Ion Popa din Bîrlad. Repetam fără chef, Noaptea furtunoasă. Auzisem că se trăgea în toată țara. Simțeam că se-ntîmplă ceva, ascultam Europa liberă, și niciunul nu se gîndea la teatru. Mai ales că venisem pe 16 din Reșița, unde erau ecouri teribile de la Timișoara.
Am propus o pauză în repetiții. Directorul însă, vajnic comunist (poezia lui preferată era… Carnetul roșu de partid!), a urlat la mine că să nu fac anarhie în teatru. M-am supus, fără voie.
Nu știu cum s-a întîmplat: cineva a deschis televizorul și i-am văzut, uluiți, pe Caramitru și Dinescu urlînd „Tiranul a fugit! Suntem liberi!”…Toți cei din distribuție s-au bucurat, au chiuit, s-au îmbrățișat și chiar au lăcrimat. Nu făceam excepție.
Culmea culmilor, la ora 12,55 secretarul de partid (nu-i mai dau numele) a intrat sobru în sala de repetiții – care era și sală de ședințe, cu un carnet mare sub braț, urmat de vreo doi tehnicieni și ne-a spus, ritos, mîndru de el:
-Vă rog să ne lăsați, avem ședință de partid!
Incredibil! Cu cîteva ore înainte ca partidul comunist să se desființeze, în timp ce țara era în fierbere, un prostovan lipsit de fler vroia să țină…ședință de partid!
Vă dați seama cu ce chiote și texte batjocoritoare a fost primit anacronicul personaj. Ba chiar, să ne răzbunăm, am aruncat pe fereastră și portretul Lui Ceaușescu, care trona deasupra jilțului directorului…
Omul ieșea, reintra, derutat, incapabil să ia o decizie oportună.
Ne-am reluat privitul la tv: politrucul se uita și el, mai de la distanță, și după vreo zece minute, cînd și-a dat seama ce se petrece, a putut să spună doar:
-Ce ți-e și cu istoria asta!…
P.S. Cu același individ am mai trăit (cel puțin) un episod incredibil.
Am montat, prin 87, un spectacol de gaguri (gen cvasi/inedit în teatrul acelor ani). Mi s-a cerut un articol despre ceea ce am făcut, pentru caietul-program (secretarul de partid era și secretar literar). Am scris juma de pagină în care am afirmat că profesorii mei întru gaguri sunt Chaplin, Stan și Bran, Frații Marx…
După cîteva zile, vine omul la mine și-mi arată obrazul:
-Ai vrut să mă bagi în belea!?
-De ce? – întreb, naiv.
-Ai scris Marx: ăia-s frații Max!
N-am acceptat să modific: ca să n-aibă neplăceri la partid, a decis să nu mai tipărească programul…