Dintr-o istorie subiectiv/anecdotică a teatrului românesc
O mare directoare!
Motto: Si non e vero…
Deceniul nouă. Mă duc la doamna Elena Deleanu în birou, la Teatrul Giulești, să-i propun un spectacol. E un spectacol ciudat, de gaguri. Aprobă, glacial; mă fascineză mereu, la ea, turbanul de care nu se dezlipește. Și machiajul cam apăsat.
Apoi, culmea, a parodiat-o pe Cleopatra Melidoneanu, interpretînd o romanță, la tv! (să nu crezi! Sobra manageră a Giuleștiului, parodiind o agreabilă solistă de operetă! Hm!…).
Montarea mea nu iese, pînă la urmă, din motive …topografic/familiale (nu vreau să le dezvolt aici, de rușine; dar recunosc că la 152 de spectacole terminate, am avut și trei, …neisprăvite).
Recunosc, m-a fascinat această femeie, autodidactă, dar de-o maximă prestanță, cu alură de Sfinx și comportament de Margaret Thatcher. A fost, puțini știu, cea mai longevivă directoare de teatru din România! (cam 40 de ani). A egalat-o, cred, Margareta Niculescu, la Teatrul Țăndărică.
O activistă de partid, fără bacalaureat, a condus un teatru din București atîta vreme, obținînd mari succese naționale și internaționale, în timp ce ilustrul Amza Pellea a clacat după doar un an, la cîrma Naționalului din Craiova. Să nu mai vorbim de alt autodidact de geniu, Caragiale…(nici el n-a rezistat mai mult de un an, ca director!).
Altă amintire, anterioară: stînd la ea la birou, la o cafea, îmi spune că are grijă ca actorii ei să nu coboare ștacheta, făcînd concesii publicului. Eu o contrazic, amintindu-i că-n Noaptea încurcăturilor se spune versul „dacă-i rău, să-l borîm!” (referitor la vin). Albindu-se și mai tare, doamna Deleanu replică, cu ton peremptoriu:„ Nu s-au pronunțat aceste cuvinte pe scena teatrului meu!”. N-am de lucru și o contrazic: „Ba da, doamnă! Am fost în sală!”.
Sună la scenă și-l întreabă pe Mircea Dumitru, unul dintre actorii care cîntau acele versuri, în spectacol: „Cum sunau versurile cîntecului cu vinul, din Noaptea…?” Histrionul, naiv, le reproduce. Doamna îi spune, cu ton morbid: „Da! Am pierdut pariul!” – și-i închide.
Nu știu ce-a urmat, dar peste ani, prin 1990, amicul și colegul meu Tudor Mărăscu (am încercat să facem, împreună, Teatrul & revista Scorpion) un om minunat, mi-a reproșat de vreo trei ori că i-am băgat în cap prostii, cîndva, doamnei Deleanu! Nu cred c-avea dreptate: am vrut să-i dau peste nas, elegant, fiindcă prea vorbea în verdicte, uneori…
O altă problemă: ce s-a ales de Teatrul Giulești? Era, după refacere, cea mai modernă sală a Capitalei! Era un confort indiscutabil să stai la un spectacol, aici! Nu uit Măsură pentru măsură (genial!), Meșterul Manole (idem), Năpasta, Woyzeck, Descăpățînarea ș.a. Și nu uit, deși eram doar elev, cînd s-au ținut la Giulești spectacole în cadrul unui festival internațional: atunci am văzut Omul cel bun al lui Șerban, de la Piatra, și atunci am privit-o, de la un metru distanță, pe legendara Elen Stewart…
E bine să ne reamintim de ea, de minunata doamnă Elena Deleanu, cu respect și recunoștință…