Din istoria subiectiv/anecdotică a teatrului românesc
Un scenograf ghiduș
1989. Montam, la Baia Mare, o piesă de Titi Cubleșan, al cărei titlu era Recurs la Judecata de apoi (titlu care n-a plăcut la CCES și s-a oprit spectacolul; i-au dat drumul după ce am renumit textul, Ultima întîlnire).
Într-o dimineață vin la repetiție, pe la intrarea actorilor, și trec prin scenă, spre sală. Privind în culise, văd un pat de spital cu un manechin în el, acoperit de un cearceaf. O întreb pe sufleuză din ce spectacol e patul acela de spital, cu un manechin în el.
Văd că femeia se albește:
• Ce …manechin?
• Ăla din culise.
Sufleuza se apropie de pat, temătoare, și trage cearceaful: sub el, dormea Florin Harasim, scenograful teatrului. Femeia-l zgîlțîie și-i strigă că-ncepem repetiția, să se scoale.
Boemul, ușor mahmur, asta și face: mă salută și pleacă vioi, spre baie. Aflu ulterior că, uneori, cînd întîrzie prin oraș și nu mai prinde autobuzul, doarme-n patul din culise.
Să dorm pe scenă, n-am apucat: am compensat cu dormitul prin cabine și în biroul directorului….
Dar nonconformistul scenograf (să precizez: talentat!) are mai multe isprăvi anecdotice, în palmares. Spre exemplu, cam în aceeași perioadă, directorul teatrului îi interzisese să mai intre-n instituție înafara orelor de repetiții. Paznicii/portarii aveau ordin și erau cu ochii pe el.
Într-o dimineață însă, în condica adusă la semnat directorului, se găsește următoarea însemnare: „Tovarășe Director, subsemnatul FH, vă rog să sancționați portarul, deoarece am pătruns ilegal în instituția în care sunt angajat, înafara orelor de repetiții și spectacole. Cu mulțumiri, FH”. Amuzant, nu?!
Iar regretatul Tudor Popescu mi-a povestit altă pătăranie: își monta un text, la Satu Mare. N-are de lucru și-l ia pe pe FH să facă decorul. Acesta evită întîlnirea cu Tudor, sub diferite pretexte. Exasperat, dramaturgul-regizor îl prinde în ziua de leafă și-i …prinde cătușa – una de mîna lui, una de-a sa. I-a scos-o abia după ce a terminat Florin schițele…
Inedită metodă de colaborare!
Mai am una cu el: prin 1987 a venit la Iași, să înceapă o montare. E invitat într-o familie de actori. Beau ceva, Florin bea (probabil) mai mult și deodată rostește, profetic: „Mi se-arată!”. Se duce la baie: cada era plină cu apă, deoarece în acea perioadă se mai oprea furnizarea apei și oamenii-și strîngeau în cadă, să aibă la nevoie. Scenograful „țuști!” în cadă, făcînd o lăcăraie incredibilă.
A plecat din casă ud, dar senin, cerîndu-și scuze a doua zi și explicînd:„Cînd mi se-arată, nu mai sunt responsabil de ceea ce fac!”.
E și el un personaj, nu?