Dintr-o istorie subiectiv-anecdotică a teatrului românesc
De-ale lui Gigi Dinică
Deceniul opt. Este celebră scena de la restaurantul Berlin (unde și mie tare-mi mai plăcea, prin anii 70)!
Simțind că ospătarii îl înșeală la nota de plată, marele actor a luat decizia să plătească la fiecare comandă. Îi aducea o votcă mare, cerea plata. La a doua, la fel.
După ce a băut mai multe, își amintește că e ziua mamei sale. Ia o sticlă de votcă și se urcă-n tren. Pînă a ajuns la destinație, evident, a lichidat sticla.
Mama, emoționată și fericită, îi pune pe masă ce-avea prin casă. Dinică cere și o votcă. Biata bătrînă îi dă o țuică. În virtutea inerției, cere plata. Mama lui rămîne siderată:
• Gigi, mamă, ești acasă, aici nu trebuie să plătești!
• A, mai și comentezi? Condica!
2000. La Teatru German din Timișoara s-a petrecut un fapt incredibil (deși, ce mai este incredibil, azi, în lumea teatrului?!): după ce nu s-a mai jucat un spectacol, unul dintre actori, milos, a luat acasă papagalul care juca în spectacol, să nu moară de foame (o aberație contabilă spune că dacă un spectacol este scos de pe afiș, animalele nu mai au dreptul să primească hrană!).
Iubitor de păsări, Bernd (așa-l cheamă pe actor: un interpret bun, a jucat și-n trei spectacole de-ale mele și am fost chiar amici) dădea grăunțe păsăruicii și se delecta cu sunetele ei. Pînă-ntr-o zi. Cînd pasărea, nu se știe de ce, muri.
Nu trecu mult și, în teatru veni controlul financiar. Milostivul Bernd fu chemat și somat să aducă papagalul. Actorul a declarat că nu are cum – pasărea decedase. Inspectorii au cerut o dovadă, ceva gen act de deces. Comedianul s-a enervat, pe bună dreptate, și i-a invitat la el acasă să le arate mormîntul. A săpat, a deshumat: dar nu era sigur, au zis „musafirii”, că e acel papagal….Bernd a făcut o criză de nervi și-a început să înjure în limba lui Goethe.
Iată o situație fără ieșire.
Cînd lucram la Teatrul Luceafărul, situații asemănătoare s-u întîmplat cu o capră și o gîscă, care jucau în Dănilă Prepeleac. Greu cu animalele, în teatru!
Morala: pe viitor, folosiți de-alea din butaforie…că-s nemuritoare.
1984. Tot la Teatrul German din Timișoara (unde am avut cea mai bună perioadă regizorală din carieră) am montat piesa lui D. Solomon Erasmus sau Elogiu nebuniei. Un text excelent! Aducător de șase premii (mie și teatrului).
Vine momentul în care tovarășa Suzana Gâdea, ministrul culturii, semnează diplomele laureaților în Cîntarea României: pe-ale noastre refuză zicînd că titlul este imposibil.
Încep căutările febrile: cum să-i zicem? Soldatul și filosoful? Dar cine-i soldatul? Sau Conștiință și datorie – că sună partinic. Dar parcă prea demagogic…
Pînă la urmă am decis: îi zicem Elogiu…rațiunii! Falsificăm o operă celebră, dar nu pierdem diplomele…