(din istoria subiectiv/anecdotică și necronologică a teatrului românesc)
Motto: Si non e vero…
2014. La Chișinău, unde am participat la un festival internațional de teatru universitar, într-una din zile, Mihai Mălaimare ține un master despre mască. Asist și eu, o oră, interesat la culme de subiect.
Admir faptul că a venit cu măști diferite și cu o instalație de sunet ultraperformantă. Are farmec, cunoaște pe dinafară subiectul și mă bucur c-am asistat: mi-am clarificat unele aspecte legate de ceea ce poartă actorii, uneori, pe față.
Evident, profesorul nu uită să-și pigmenteze lecția cu detalii …paranormale: masca se răzbună, zice Mihai, dacă nu te porți frumos cu ea. N-o trînti și nu-i băga degetele ochi. Și mai adaugă cîteva exemple, anxietante.
La exerciții, una din cursantă, se tot ascundea după colegi; cînd pedagogul o solicită, refuză să pună masca.
• Ți-e frică? – o întreabă Mălaimare.
• Da! – răspunde, sincer, studenta.
Ciudat! Unui viitor actor, să-i fie teamă de forța malefică a măștii!
Sunt surprins! Plec, îngîndurat…și intru într-un bar, să beau o votcă: mi se toarnă dintr-o sticlă pe care este tipărită…o mască!
Renunț: dacă și astea din etichete sunt periculoase?!
1972. Pășesc, pentru prima oară, în redacția revistei Teatrul: am emoții, desigur. Citesc revista cu pricina de la 13 ani: o cumpăram de la chioșc, lunar (apărea la o dată fixă, spre finalul lunii, și costa 7 lei).
Am cunoscut redactorii, figuri, ce mai! Radu Popescu era șeful: un tip mărunt și uscat, care m-a abordat o singură dată, în vederea realizării unei documentații, acasă la Sică Alexandrescu, după dispariția regizorului. Mai bine nu mă duceam (o să vă spun cu altă ocazie, de ce!). Radu Popescu (tatăl scenaristului de la Hollywood, autorul romanului Prins) mai avea un obicei agasant: la premiere, venea în ultima secundă, și se juca cu un pix, enervînd publicul.
Adjunctul lui, Florin Tornea, traducător din Brecht, fuma mereu și avea boala să rescrie articolele tuturor. Atunci mi-era simpatic: nu știam că fusese unul dintre derbedeii politici care au alungat-o pe Alice Voinescu din Universitate!
Mai lucrau acolo, pe strada C. Mille (cam vis-a-vis de Teatrul Mic) Mira Iosif, Ileana Popovici, Virgil Munteanu, Alecu Popovici, Paul Tutungiu, Valeria Ducea, P.C. Chitic, Constantin Radu Maria și Ilie Rusu. Ultimul avea mereu, o foarfecă mare, în mînă: el tăia șpalturile și pozele; și făcea macheta revistei. Secretara era Mița Marin, o femeie țigănoasă care se pregătea pentru bacalaureat, deși trecuse de 40 de ani.
Îmi plăcea la revista Teatrul. Mai ales pentru că vedeam multe fotografii din spectacole noi și vechi. Și Ilie Rusu mă lăsa să iau cu mine cîteva, de fiecare dată.
Apropos de pasiunea mea pentru documente: într-o zi, mă sună Virgil Munteanu și mă-ntreabă dacă, în disperarea de-a colecționa fotografii de teatru, n-am luat și caietul cu telefoane al redacției, care dispăruse…