O istorie subiectivă & necronologică a teatrului românesc
Ghinion onomastic
1996. Particip la Buzău, la Festivalul Ion Băieșu, cu spectacolul Crăiasa fără cusur după G. Călinescu – realizat cu trupa Teatrului Luceafărul.
Președintele juriului, regretatul Horea Popescu. Cît au jucat actorii mei, m-am așezat la balcon, chiar în spatele juriului, în caz că s-ar fi cerut lămuriri.
Deși scena era cam înghesuită, pentru o montare cu multe dansuri ample, totul a mers bine. S-a aplaudat. Iar Horea m-a întrebat cum o cheamă pe actrița din rolul principal.
• Doina Iarcuczewicz.
• Cum?
• Doina Iarcuczewicz.
A tăcut derutat. Era clar că, colega mea, care făcuse și un rol excelent, era vizată pentru un premiu. Dar, premiul pentru rol feminin a fost obținut de o actriță cu nume ușor de memorat și pronunțat. Dacă pe Doina ar fi chemat-o Popescu…sau măcar Bitănescu…
Ca să nu ne supărăm, ni s-a oferit Premiul special al juriului.
„Măria Ta, s-a ars mîncarea!”
1992. Înființîndu-se secția de actorie – păpuși, la Universitatea G. Enescu, a fost adusă să predea o doamnă, fostă actriță, de la București. A fost cazată, provizoriu, într-unul dintre birourile teatrului Luceafărul.
Sigur, nu e plăcut, nici comod, să locuiești într-un birou, chiar dacă ai baia alături. Nu e normal nici să gătești în acel birou, mai ales cînd se joacă un spectacol, și culoarul este plin de copii, iar interpreții n-au nevoie de stimulente olfactive.
Am asistat o dată, cînd eram în teatru, la o defilare …slalomatică a doamnei profesoare, cu niște paste fierte în mînă, de la cabina ei, pînă la baie. Micii spectatori se dădeau la o parte din fața bucătăresei, nepricepînd nimic.
Altă dată, pe scenă se juca un basm La un moment dat, unul dintre boieri, îi spune Împăratului:
• Măria Ta, jupîneasa iar a ars mîncarea!
„Jupîneasa” era în sală și fusese furată de povestea de pe scenă. De-aia se arsese mîncarea!…
Frumoasa servietă din gunoi
1990. M-am gîndit să închei, azi, tot cu o poveste luceferistă. Emblematică pentru atitudinea românului care n-a ieșit în Occident.
Merge teatrul la Mistelbach, invitat la un festival internațional. Ajunși în Viena, actorii cer să se facă pauză de plimbare. Directorul e de acord. Se-mprăștie care-ncotro.
Nichita Danilov (căci el era directorul) se plimbă și el. La un moment dat, îl zărește pe actorul Ciofu căutînd ceva într-un morman de gunoi. Îl cheamă la el. Ciofu vine cu o servietă.
• Dl. Ciofu, sunteți aici reprezentantul României, sunteți artist, ce căutați prin gunoaie? Ne facem de rîs, zău așa!
• Păi, dom director, am găsit o servietă frumoasă, aproape nouă, din piele de vițel, nu-i păcat…
• Nu-i! Puneți-o la loc. Și primbați-vă, vedeți Viena, că de-aia am oprit…
Cu inima frîntă, actorul a aruncat geanta în mormanul de gunoaie și s-a îndepărtat, oftînd sfîșietor, de obiectul adorat. Danilov a luat-o în direcția opusă.
Peste o vreme, revenind lîngă atrăgătoarul morman de gunoaie, directorul rămîne consternat: actorul era tot acolo, cu servieta în mînă. Țipă la el, face o criză și-l ia de braț pe Ciofu, urcîndu-l în mașină. Stă lîngă el, să nu mai plece și să facă țara de rîs.
Cînd autobuzul e gata să pornească, șoferul îi întinde lui Ciofu nenorocita aia de servietă, necunoscînd antecedentele.
• Gata, ți-am recuperat-o! Faci cinste cînd ajungem la festival!..
Danilov îi privește cu dispreț, oftează lung și caută-n bagaj sticla de votcă.