(consemnat de Florica Ichim)
Cîte tragedii, cîte drame, cîte ticăloşii se petrec în cartea Floricăi Ichim, ca-ntr-un Rocambole…din mediul artistic !Am recomandat volumul tinerilor mei învăţăcei,tocmai în dorinţa de-a înţelege cît de greu şi nesigur este drumul pe care şi l-au ales.
În anii de tinereţe ai marelui regizor însă, el era şi mai dificultos, deoarece, cum înfricoşător de exact zice intervievatul,atunci “dispăruse şi acel simţ al umorului românesc , dispăruseră satira şi hazul de necaz. Cutreiera peste tot doar frica şi nu numai cea camusiană, care se trăgea din burtă, ci chiar frica de a nu fi auzit chiar cînd nu spui nimic, frica de închisoare, frica de-a –ţi pierde viaţa. Nu era glumă. Nici de Ana Pauker nu se putea rîde, nici de Vasile Luca, nici de Teohari Georgescu, nici de Chişinevschi, nici de cei care i-au detronat, precum Gheorghiu-Dej, Drăghici sau alţii de acest soi”.Chiar Mugur a fost arestat de două ori, şi interzis, ca artist, în trei rînduri!…
Ca om dinăuntrul vieţii spectacolului, poate că am citit cu un exces de…sensibilitate această carte importantă, dar cum să nu te înfiori cînd asişti, prin procură (mărturia lui V.M.), la sfîrşitul scenic al marelui Mihai Popescu, chinuindu-se să termine ultimul lui spectacol, Bălcescu(“…a-nceput să facă pauze nemotivate. O nelinişte se aşeza între el şi public. Era tragic să vezi cum un mare actor şi meseriaş, cum un om frumos şi inteligent, se zbate, luptîndu-se cu memoria, pe scena căreia i-a fost prinţ”)? Cum să nu te ungă la inimă cuvintele adresate de Camil Petrescu lui Sică Alexandrescu, tartorul teatrului românesc între anii ’45-’70 :”Ai fost întotdeauna un regizor mediocru, de bulevard, un afacerist incapabil să conducă şi să impună ţinută unui teatru Naţional!”? Cum să nu regreţi amarnic declinul unui excepţional actor, Cozorici, ajuns, înainte de moarte, să recite Rilke maşiniştilor, între două sticle de votcă? Cum să nu te cutremure cabala nulităţilor care nu vedeau cu ochi buni triumful valorii şi-al tinereţii pe scena Craiovei şi s-au pretat la înscenări murdare, care au hărţuit prin arestul poliţiei floarea actorimii române, în frunte cu Amza Pellea? Poţi rămîne indiferent la exmatricularea din facultate a celei ce a fost Gina Patrichi, pentru o întîrziere la o repetiţie? Sau te poate lăsa rece faptul că marea Doamnă a teatrologiei naţionale, fragila profesoară Alice Voinescu, era sabotată sistematic la cursuri de un grup de golani condus de …Dan Deşliu? Sau nu rămîi uimit să afli că, din păcate, în rîndul ajutoarelor poliţiei politice de-atunci se numărau, vai!, actori mari (Caragiu!) sau doar cunoscuţi (Teică, Mereuţă), egizori serioşi de mai tîrziu, precum D.D.Neleanu, profesori stimabili ulterior precum Beate Freda -nov …
Mă rog, asupra carenţelor de caracter ale marelui Liviu Ciulei (de multe ori pomenite în volum!) am rezerve. Cred că sunt rodul unui subiectivism existent la toţi marii artişti. Dar celelalte informaţii neplăcute, din păcate-s exacte…
Pentru foarte mulţii “iubitori” ai teatrului politic (într-o vreme-n România orice text, ca să treacă de cenzură, devenea politic !), vreau să redau opinia lui Mugur despre această sintagmă, folosită în exces :”Cred că trebuie depolitizat teatrul. Complet. Sunt împotriva simbolului politic, al “şopîrlelor”, pentru că asta înseamnă să-I răpeşti teatrului poezia şi, eventual, chiar…politica lui”.
Cîţi au însă tăria şi înţelepciunea de-a o observa?!…