Recent, s-au împlinit trei decenii de la dispariţia lui Mircea Grigorescu.
Cei bătrîni se-ntreabă , probabil, unde au mai auzit ei de numele ăsta, oarecum comun. Cei tineri se-ntreabă cine o mai fi şi ăsta, deoarece nu scrie nici la Cristoiu, nici la Dinescu, nici la Roşca Stănescu. O să aflaţi, în continuare.
M.G. a fost unul dintre marii gazetari ai României inter & post belice. Făcea trei ziare de-odată : Cuvîntul liber, Timpul şi Ecoul – înainte de ’45. Lumea, Contemporanul, Teatrul – după’ 65. A colaborat cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Virgil Ierunca, Pamfil Şeicaru, Horia Roman, Eugen Jebeleanu, George Macovescu, George Ivaşcu , Radu Popescu. O vreme, s-a ascuns, de teama poliţiei. Apoi, neavînd drept de semnătură, a devenit …sifonar în Cotroceni ( se zice că unul prosper!).
După anul 1965, a fost reabilitat. A făcut gazete, a crescut gazetari; deşi cîştiga bine, a trăit modest, fără să mai vrea să iasă în faţă, ca omul păţit. A murit în 1976, simbolic, am spune, prăbuşit peste…un teanc de ziare, chiar în centrul Bucureştiului !
L-am cunoscut în 1971, spre iarnă, cînd am început să colaborez, săptămînal, la pagina lui Valentin Silvestru din România literară. Îl vedeam des pe culoarele redacţiei, care pe-atunci se afla pe bulevardul Ana Ipătescu. Deşi mi se părea inabordabil, îl salutam respectuos, căci aflasem cine a fost şi observam şi cine e. Îmi răspundea nu cu silabe, ci cu o întîrziere de două secunde a privirii, asupra mea. Avea o privire intimidantă : ochi pătrunzători, sprîncene stufoase, un zîmbet discret/ironic, dar nu rece.
În vara lui 1972, s-a petrecut miracolul : student fiind, m-a chemat în elegantu-i birou, m-a ţintuit cu privirea şi m-a întrebat :
– Ai nevoie de bani?
– Evident!
– Atunci , te-ncumeţi să scoatem în trei – eu, dumneata şi Cătană (tehnoredactorul de-atunci al României literare)– revista, pe timpul verii? Toată redacţia e-n concediu! Dar nu uita, e vorba de 32 de pagini, săptămînal! N-ai vacanţă, n-ai aventuri, nu bei decît seara! Aduci şase-şapte articole pe număr, în plus, mai scrii patru, cu trei pseudonime…Batem palma?
Flatat, într-un fel, încurcat – într-altul (căci vroiam să fug la mare cu iubita mea din vremea aceea), am plusat :
– Dacă merită, ca bani…
– 2. 800 – 3.000, e bine?
Nu-mi venea să cred! Pînă atunci, cîştigam, de la revistă, maximum 500-600 de lei pe lună! Cum să nu fie bine? Şi pe cine mai rugase marele Mircea Grigorescu, asta? Eram în al noulea cer!…
Am acceptat. Am scos revista, circa trei luni, doar în trei. Cînd s-a terminat acest tur de forţă, mogulul presei naţionale, mi-a spus :
• Eşti un mare gazetar, domnule, păcat că nu te iei în serios!
N-o să uit toată viaţa aceste cuvinte.
Fac presă şi acum, să fie primit, dar nu mă consider gazetar de vocaţie. Nici eu nu ştiu de ce. Poate unde pasiunea mea a rămas teatrul. Chiar dacă aici lucrurile au mers mai greu – sau poate, tocmai de-aia…