Fac presă de 37 de ani. Nu e o laudă, fiindcă înseamnă că-s bătrîn. Dar, ce vreţi, la 17 ani, debutam în Suplimentul Preludiu, scos de Tudor Opriş, Florin Mugur, apoi – Ştefan Iureş – la Scînteia tineretului. Au urmat, la 18 ani, Amfiteatru, la 19 – Viaţa militară (eram soldat), la 20 – România literară, Teatrul, Viaţa românească,Urzica, Ateneu,Revista română,Familia ş.c. Deci, am măcar experienţă, dacă nu mai mult.
Trebuie să mărturisesc însă că singurul ziar (din cele peste 50 cu care-am colaborat!) care a catadicsit să-mi dea o primă, rămîne…Ziarul de Iaşi ( pe atunci se numea Monitorul). Să vedeţi cum a fost .
Montam, prin anii aceia (1992-1994) la Chişinău, mai multe piese. Într-una din duminici, sunt invitat la o petrecere, între artiştii locali, de Gheorghe Pârlea, directorul teatrului Luceafărul de-acolo (aşa cum e o Moldovă de-aici şi una de-acolo, există şi un Luceafărul de-aici şi unul de-acolo, sîc!). Pârlea, Urschi şi Iura Sadovnic aveau un fel de spectacol muzical/umoristic pe care-l itinerau, duminicile, prin sate ; de multe ori, erau plătiţi…în natură (adică-n cartofi, ouă, găini, vin, ceapă, brînză etc.). Duminica aceea era şi ea cu spectacol; cei trei, mă invitaseră să-i văd jucînd în comune şi chiar mă interesa showul – eu făcînd destule turnee & deplasări prin sate, cu multe din teatrele în care am lucrat aici. Vroiam să văd diferenţa. Dar n-apucam, fiindcă tot nu apărea Sadovnic! (altfel, un artist corect în chestii din astea).
Ce se-ntîmplase? Iura ( trebuie precizat că-n perioada aceea muzicianul apărea săptămînal pe micile ecrane ale României, deci era foarte popular!) întîrzia din motive obiective : îi sărise uşa în aer! Vecinul său, mafiot notoriu, a fost victima unor reglări de conturi cu…bombă. Suflul exploziei a ajuns şi pînă la uşa celebrului muzician, care nu putea pleca de-acasă, cîtă vreme nu mai avea uşă s-o încuie.
Am sunat imediat la redacţie şi am anunţat evenimentul; a doua zi, ştirea apărea pe pagina întîi, cu poza lui Sadovnic, speriat. La finele lunii, cînd am trecut pe la casierul Niculae, a cesta mi-a făcut cu ochiul, complice , adicătelea „ Cine dă azi o bere?”. Luasem primă! Pardon de expresie, prima primă din activitatea mea gazetărească!
Geaba am mai tot pîndit io, după, alte gheşefturi d’astea : ori nu se mai puneau bombe la cunoscuţii mei, ori teroriştii & mafioţii se fereau de mine, ştiind că-i dau la ziar…Păcat! O primă, periodic, de la un ziar serios, parcă n- ar strica…
Dar senzaţionalul se răzbună : trece o vreme, şi într-o dimineaţă, pe vremea cînd Ziarul de Iaşi îmi venea acasă, în fiecare dimineaţă, o aud pe nevastă-mea, răcnind : „Aşaaaa!!! Fă-mă de rîs, în oraş!!!!” Nu ştiam de la ce i se trăgea, ea fiind – Dumnezeu s-o odihnească – o femeie paşnică şi blîndă. Iau gazeta şi citesc :” Regizorului Bogdan Ulmu i s-a furat geanta, la res taurantul lui Michi Zaim”. Prima (şi ultima?) oară-n viaţă.
Deh, sunt prime şi…prime!
Ziarul de Iaşi însă e numai unul. Şi-i mulţumesc că-mi oferă ocazia să fiu cel mai vechi deţinător de rubrică din presa moldavă : 14 ani, în fiecare marţi. E ceva,nu?!