Haz de nehaz
Despre importanţa autografului
Mă întîlnesc cu poeta C. Gentilă, îmi oferă recentul ei volum de versuri. Îmi dă şi o de dicaţie, cvasi/convenţională. Îi mulţumesc sincer, fiindcă ştiu ce puţine cărţi (exemplare) are un scriitor azi, de oferit.
În paranteză fie spus, fac apoplexie cînd cîte-o ţoapă-mi reproşează „ ţi-a apărut o carte şi mie nu mi-ai dat-o! Să-ţi fie ruşine!”…
Să-ţi fie ţie ruşine, fă, fiindcă n-o cumperi! Dacă eu mă chinui să adun trei-patru mili oane, să-mi editez un volum măcar în 50 de exemplare şi fiindcă eu cunosc cel puţin o mie de oameni care ar dori cartea, cum crezi că pot să le-o ofer tuturor?! Editînd o mie de exemplare , nu?! Adică, plătind şaptezeci de milioane, nu? Dar nu-i am. Şi, presupunînd că fac un împrumut la Bancă, tot nu dau cărţi cu autograf, ţoapelor, sîc!
Revenind la recenta carte oferită de poetă : îi spun că voi publica autograful ei într-un vi itor dicţionar de autografe. Nu e de acord. Zice că ar trebui acceptul autorului autografului, deoarece, un autograf = expresia unei intimităţi a relaţiei dintre doi oameni. Uneori. Şi sigur că într-o antologie de autografe, nu au ce căuta dedicaţii de tipul „ celei care mi-a oferit nopţi de neuitat, minunata soţie a domnului X!”. Doar Tipătescu era imprudent sau oligofren şi-i scria ne vestei lui Trahanache – pe care, în plus, o şi vedea de două ori pe zi – libidinoşenii.
Sigur însă că n-au ce căuta , într-o antologie, nici autografe de genul „ doamnei Y , cu respect”. Cunosc doi oameni deştepţi, care îmi scriu, de ani de zile, pe cărţi diferite, acelaşi autograf : „Lui B., omagiu” ; sau : „Lui B., cu prietenie”. Pesemne, ori nu mă simpatizează, ori le e frică (jenă, teamă de penibil, spaimă de a folosi cîndva dedicaţia împotriva lor). Căci, nu-i aşa, cînd într-o şedinţă te atacă un coleg, poţi scoate o dedicaţie elogioasă pe care ţi-a oferit-o cîndva, şi-l dezarmezi. Sau, cînd un intelectual cu nume ( Breban, spre exemplu) se laudă că a fost dizident, îi pui în faţă dedicaţiile greţoase oferite lui Ody şi lui Sini, şi-l reduci la tăcere. Un autograf, cîteodată, devine mai periculos ca o sentinţă judecătorească…
Dar există destui autori care au trecut Styxul şi-n acest caz, orice cuvînt scrijelit de ei de vine istorie literară. Nu le mai aparţine. Altfel, n-am fi publicat scrisorile dintre Eminescu şi Ve ronica, din – să-i zicem – pudoare .
Sau, există autografe chiar mai frumoase decît…cartea pe care au fost aşternute!
Mai există dedicaţii care descoperă o altă faţetă a celui care le-a conceput : un ins care în viaţă e sobru, dovedeşte umor, în scris ; sau, un individ catalogat drept glumeţ, pare, prin au tograf, de-o nebănuită profunzime.
Ori, unele înscrisuri capătă, în timp, conotaţii nostalgice : îţi aminteşti de prietenul Cutare, de iubita X, de unchiul Y ş.a.m.d.
În fine, unele dedicaţii au valoare de document lămuritor, măcar suplimentar, peste ani. Dacă pe o carte este trecută ziua de 5 februarie 1956 şi localitatea Oradea, ştim că autorul auto grafului, artistul (savantul, politicianul) W ( să zicem), era la Oradea în ziua aceea.
Mi se pare că sunt destule argumente ca să alcătuiesc un dicţionar de autografe, cu note şi date bio-bibliografice ale semnatarilor.