Într-o seară, am suit pe un vapor, chipurile – pentru o inubliabilă cină pe apă. Vaporul avea un aer vetust, pitoresc/oriental, aducîndu-mi aminte de filmele americane din anii 40.
Cine era fixată la ora 20. La ora 19 a venit șoferul să ne ia de la hotel. Am ajuns pe chei. Ne-a cerut 260 aed (moneda lor locală). Nu știam pentru ce. „Pentru cina pe vapor!” – a explicat omul. L-am dezamăgit, informîndu-l că am plătit deja 500 la recepția hotelului (cu ocazia asta am constatat că cineva și-a însușit 240 aed ilegal; ori că era comisionul hotelului foarte mare. Oricum, în cinstea localnicilor nu mai cred, mai ales că la plecare, recepționera a vrut să-i mai plătim încă o dată cazarea – achitată din țară).
Nici punctualitatea nu e importantă, pentru băștinași: am stat pe chei de la 19,15 la 20. La 20, am urcat la bord. Dar vasul a plecat abia la ora 20,45, fiindcă-l aștepta pe șeful poliției, cu familia. Deci, 90 de minute irosite aiurea. Pe vas, am admirat apa, luminile de pe chei, bărcile care făceau dute-vino, pline cu muncitori indieni sau pakistanezi (de altfel, peste 60% din populație este formată din ei; și 15 % sunt filipinezi).
Pe o masă lungă, plasată pe mijlocul punții, erau multe vase mari, cu capac, încălzite la flacăra lumînărilor. Mîncare – la discreție. Ne-am deschis pofta de mîncare cu un …suc (barbar, inacceptabil obicei!) și am căutat ceva care să-mi placă; n-am prea găsit. Doar dulciuri și fructe (de asta mi-era teamă!). Toate cărnurile de-aici –vită, ori pui – au același gust, adică sunt fără gust, fiind tăiate subțire și mărunt. Sosurile seamănă teribil…Noroc cu pepenele și sucul de după masă, care a încununat-o în mod …inedit. Plimbarea însă, a fost acceptabilă, căci am mers cu vaporul o oră, privind liniștiți, jocurile apei. N-ai ocazia asta prea des, nu?!…
La un moment dat am observat că lumea urcă pe puntea superioară; și cineva, ca-n filme, s-a suit, din mers, pe scara exterioară a vasului. Am crezut că-s pirați somalezi, ori indieni clandestini; dar era un simplu dansator navetist (între vapoare) care urma să distreze lumea cu un număr coregrafic – împănat cu elemente de iluzionism. Bărbatul-dansator era înalt, avea niște cisme uriașe în picioare, și o fustanelă (pe un fel de crinolină) exagerat de mare. Și-a pus DVDul cu muzica micro-spectacolului și-a început să se-nvîrtească…și s-a învîrtit…și s-a învîrtit…cam de 400 de ori. Nu-mi explic cum de nu amețea! Și-ntre învîrteli, mai făcea măscări discrete și numere de circ timide: cel mai nostim (?) scoatea un copil de sub fustă (fusta era luminată, periodic, de beculețe) care orăcăia pe bandă. Mă rog…
Autoritățile, în cămășoaiele cutumiare, urmăreau fascinate acest număr coregrafic, amuzîndu-se copios. Noi ne-am uitat doar vag/curioși. Ceva nou, nu și de bun-gust.
Una peste alta, în doar șase zile, cît am stat în Emirate, cred că n-am văzut nici un sfert din tot ce se putea vedea. Dar ne-am format o imagine. Am rămas cu amintirea plăcută a unui stat ambițios, care-n deșert, în doar două-trei decenii, a ridicat o arhitectură unică, admirabilă, cu accente incredibile: punctul lor forte, zic eu. Și negoțul, căci aici cred că-i adevărata Capitală a shoppingului, nu la Londra sau Paris. În fine, alternarea vechiului, cu noul, în artă.
Sincer, dincolo de cîrcotelile mele, pot spune eventualilor lectori, parafrazînd: vedi Dubai, epoi mori!