Cartea de teatru
Livada lui Banu (I)
Amînam de ceva vreme lectura cărţii lui George Banu Livada de vişini, teatrul nostru. Mi se părea suspect titlul.
După ce am citit-o, mi-a devenit clar : marele teatrolog face din livada lui Cehov livada lui şi a noastră. Livada nu e ficţiune, decît pînă la un punct; de-acolo, începe istoria. Începe tragedia personală a fiecărui iubitor de Cehov. Livada nu aparţine doar lui Gaev şi surorii sale: orice om sensibil , orice duşman al brutalităţii a pierdut în viaţă o livadă (termen generic). Banu însuşi o suprapune pe Liubov, mamei sale :”…Şi mama [ca şi Varia –n.n.] a predat cheile unor tineri de care ar fi putut fi îndrăgostită…dar fiecare din ei se găsea în tabere ireconciliabile.” George Banu se autodeclară un Gaev detronat : a pierdut casa părintească – naţionalizată de comunişti, apoi a pierdut ţara – stabilindu-se la Paris (unde s-a autoexilat şi Liubov!) şi acum e frămîntat de soarta fragilă a ultimei livezi care îi e ameninţată – teatrul. Teatrul care riscă să fie „cumpărat” de Lopahinii treimiişti ai cinematografului, televiziunii şi DVD-urilor.
Dar nu cumva artistul e un perdant de vocaţie? Chiar cînd cîştigă, pe plan financiar, pier de simbolicul, precum eroii piesei. Întotdeauna există, în preajma oricărui creator, un Lopahin care susţine că-l salvează, deposedîndu-l. Criticul extrapolează drama, dinspre text, spre viaţă. De – aia şi titlul cărţii se termină cu teatrul nostru.
Derutant e subtitlul : jurnal de spectator. Fiindcă, aşa cum aţi constatat, nu e vorba numai de analiza unor spectacole, ci şi de trimiteri repetate la viaţă, istorie, chiar politică! E surprinsă în Rusia – dar şi-n România sau Franţa ( chiar şi-n Cehia!) schimbarea de ştafetă : mor ultimii mohicani ai gratuitului, ai simbolicului, şi vin peste florile de vişini tancurile. Dispare o clasă socială „inutilă” şi proletariatul se pregăteşte să-i confişte averile, amintirile, reperele afective.
Dar, desigur, teatrologul rupe-n bucăţi nu doar pagini de istorie modernă, ci şi spectacole importante, pe care le-a căutat, parcă, pe tot globul. Trei decenii de vizionat Livada de vişini(1968-1999), impresiile de spectator şi personaj al ei, conotaţii & conexiuni livreşti, un bombardament de confesiuni şi scene povestite sau chiar repovestite – toate în numai 140 de pagini. Deci, o carte densă în idei (juxtapunere de caiete & jurnale), nu lesne citibilă (deoarece unele asocieri temerare cer răgaz de înţelegere şi acceptare). De la Livada … lui Pintilie, pînă la cea a lui Theu Boermans, trecînd prin multe montări celebre (Strehler, Krejca, Efros, Pen ciulescu, Brook, Harag, Dodin, Şerban, Zadek, Stein, Mladenova & Dobcev, Mugur) Banu stu diază, analizează, compară, explică, acceptă, ori respinge soluţii regizorale, scenografice, in terpretative. Cartea nu are , în mod deliberat, rigoare ştiinţifică, ci se doreşte un puzzle de sen zaţii : criticul se sprijină pe un motto din Nerval – „această dezordine este dovada sincerităţii me le”.
Dar cînd te numeşti George Banu nu mai e nevoie de prolepsă : carte devine ineluctabilă pentru orice student, ori om de teatru matur, care se aventurează pe teritoriul Livezii lui Cehov şi chiar pe cel al Livezii lăuntrice ; volumul devine un ghid competent, inspirat, scris cu tandreţe, uneori chiar cu patos, cu dragoste puternică, acroşantă, de un cehovolog ( scuze pentru sonul rebarbativ!) şi un cehovian, care a avut răbdarea şi inspiraţia să observe întrepătrunderea celor două planuri – ficţiune & document. Viaţă livrescă şi viaţă/viaţă.
Spre profitul celor care iubesc teatrul şi nu vor să-l predea Lopahinilor de azi… (va urma).