Cartea de teatru
Ionesco şi piesele sale „minore”
Citesc ( două texte necunoscute) şi re-citesc( opt texte mai vechi) ale marelui Ionesco, în volumul IV, Teatru scurt, Humanitas, 2004. O fac cu mare plăcere, deşi nu e vorba de ca podoperele dramaturgului, ci de jocurile lui – mai puţin prezente în exegezele consacrate.
Cu toate acestea, îmi vine ideea să pun în scenă, cu proxima ocazie, VICONTELE. Mai ales că din nota finală a celor doi editori nu rezultă dacă textul a văzut lumina rampei! Un Io nesco în premieră mondială, ar apare azi ca un vis nesperat,nu?!…
Textul e dificil, începe cu replici pe care le repetă toţi, apoi cu o înşiruire de cuvinte din DEX , literele a, b, c, d, e…În fine, odată cu apariţia Domnului cel gras textul capătă umor: umor absurd, umor burlesc, tipic ionescian.
Cîteva exemple :”Cu hermafrodiţii de ambe sexe, am exact 330 de copii şi jumătate”- zi ce Domnul cel gras; ”nu-i alăptez pe toţi odată, mă ajută şi copiii; cei mari le dau sîn celor mici – uneori, invers!” – continuă tatăl care este… mamă. Ş.a.m.d.
Interesant, în aceste texte scurte găsim situaţii & personaje din marile piese ale compa triotului nostru ( Cîntăreaţa cheală, Rinocerii, Jacques sau supunerea), dar şi ecouri din Piran dello, Beckett sau piesele avangardiştilor ( spre exemplu Apollinaire, Picasso) .
Schimb de politeţuri, nu foarte scenică, ar putea constitui un excelent exerciţiu pentru studenţii-actori, măcar în cadrul orelor de Arta vorbirii :”O duc …adenitic, artritic, asteroidic, astrolabic, astrabiliaric, balalailcic, baobabic, basculantic, bisextilic, cacologic, callipygic, ca nicularic” ş.a.m.d.
Delectabilă este şi Nepoata-soţie, ”act juridic”. Ea începe cu jocuri de cuvinte, să le zi cem, ”în stilul casei” : viconte, vi-foroasă, vi-frumoasă, Vichy, Victor etc. Vicontele & Vicontesa se hotărăsc să schimbe ceva, în starea lor civilă: „Vicontele : Vreţi să-mi fiţi nepoată? Vicontesa : Vă sunt recunoscătoare. Aţi fost un soţ fără pereche…Vicontele : Voi şti să fiu şi un unchi fără pereche…” Nu toţi sunt, însă, impresionaţi de importanţa schimbării: o baroană emite flatulaţii în soţite de…luminiţe colorate, ca la clovni :” Vicontele : Ce-aţi spus, doamnă? Baronul : Nu spune nimic, se pîrţîie!”
Nici Baronul nu vede normală legătura cea nouă, dintre eroi :”Unchiul poate, într-ade văr, să-şi ia nepoata în căsătorie, cu condiţia să nu-i fie deja soţ. Altminteri, adică dacă e deja so ţul ei, cade în delictul de bigaminie, sau bigamie, pedepsit de Codul Penal”. Păcat că textul n-are final.
Maestrul e un fel de Godot, numai că el apare în final, cîteva secunde; particularitatea lui? N-are cap! Cînd o admiratoare rosteşte tare adevărul, i se replică dur :” Nici n-are nevoie, are geniu!”. Mă rog…
Îi cunoaşteţi? seamănă teribil cu celelalte jocuri, numai că aici se pedalează insistent pe absurd, distribuţia fiind redusă : Doamna şi Tînărul nu ajung la nici o învoială, dialogul între ei fiind monoton şi fără ieşire, fapt ce este echilibrat de… dezbrăcarea accidentală femeii; dacă nu pot continua dialogul, autorul încearcă să ofere o ieşire prin didascalii : tînărul „ se agaţă, în cădere, de fusta doamnei; fusta se desface; doamna rămîne în jupon; totul se petrece de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic.” Mai tîrziu, biata femeie lasă un pantof în mîna tînărului; îi aruncă po şeta – n cap, i se descheie bluza ş.a.m.d. Din păcate pentru ea, tînărul pleacă cu hainele victimei, fără să profite de goliciunea partenerei de dialog, nuditate care are, evident, un corespondent în imposibilitatea conversaţiei celor doi. Şi, am putea spune, parafrazînd, dacă dialog nu e, nimic nu e.
În fine, Salonul auto e o „şampanie”(cum ziceau bulevardierii): replici de un comic irezistibil pigmentează statica acţiune, nefăcîndu-te să vrei scenicitate ( mai ales că ea e scrisă, de fapt, pentru radio) :”Domnul vrea să cumpere nişte automobil”; „Fiţi drăguţă şi împrumutaţi-mi nasul dvs., ca să văd mai bine!”; „Primul nostru model – un Jean Racine cu 15 roţi”;”prin urmare, voi fi maşina dvs., stimate domn?”/„Aprindeţi-mi farurile şi să ne căsătorim imediat!” .
Ergo : merită încercată aducerea pe scenă a textelor aşa-zis minore ale marelui dramaturg. Ionesco face parte dintre autorii pe care n-o să putem spune niciodată, că i-am jucat în exces…