Cartea de teatru
Istorii & isterii teatrale (I)
Sub titlul de mai sus, a apărut recent la editura arădeană Nigredo o carte de memorii din teatru semnată de Elisabeta Pop. Volumul este captivant şi merită citit de toţi cei care au trecut prin teatru, trainic, ori în fugă , în ultima jumătate de secol.
Cine-i Elisabeta Pop?E …Vetuţa Pop,binecunoscuta secretară literară a teatrului orădean care, iată, ieşind la pensie (deci, muncind doar opt ore pe zi, nu paisprezece!), a găsit răgazul, ambiţia şi concentrarea necesare aşternerii pe hîrtie a captivantelor ei memorii.
O cunosc pe autoare din 1972, cînd student la teatru fiind, am ajuns prima oară, cvasi/întîmplător, în Oradea. În aceste peste trei decenii ne-am întîlnit, nu des, în diferite împre jurări profesionale : premiere, turnee, festivaluri – era neschimbată. Era mereu veselă, mereu tînără, mereu plină de idei sau observaţii interesante. Citindu-i cartea, am înţeles că ea nu trăia în teatru, ci că trăia pur şi simplu teatrul cu aceeaşi intensitate & voluptate cu care o făceau toţi marii artişti. Din ISTORII…se vede clar că tinerii secretari literari, lipsiţi de un ghid profesionist al muncii lor, debusolaţi şi inhibaţi de faptul că nici mai experimentaţii lor colegi nu au de gînd să-i ajute, vor avea, în fine, un curs neoficial, un jalon serios & profitabil al viitoarei lor activităţi meta-artistice. Cartea e atît de plină de întîmplări, reflecţii, personaje, dialoguri, e atît de grav, pamfletar, ori umoristic redactată (după caz!), încît îţi oferă, dacă ai avut privilegiul să ajungi în templul Thaliei şi al Melpomenei, ore de lectură delectabile!
Puzzle – ul propus de autoare, miscelaneul (aparent) spontan, te îmbie la descoperirea secretelor vocaţiei (nu profesiei!) de secretar literar ; la cunoaşterea resorturilor diplomaţiei aces tuia ( faţă de director, regizor, actor, dramaturg,cenzor, public).Afli cum se susţine o corespon denţă – şi nu una cu te-miri-cine, ci cu – aleg doar un nume – marele filosof şi scriitor Gary Sârbu! E turburător epistolarul parţial publicat de Vetuţa, emoţionant la culme! Pe nedrept persecutatul gînditor (căruia, am avut şi eu onoarea să-i montez, în 1981, ARCA BUNEI SPERANŢE) l-am găsit atît de vulnerabil în această confesiune repetată, atît de cald şi trist, atît de neiertat de regrete…(„Nu am timp, draga mea, îmi lipsesc din inventar exact 20 de ani – ce bine ar fi să pot scoate acum, de la un CEC al Timpului, două decenii de tinereţe!”);ori, cît de multă dreptate avea Gary cînd regreta snobismul românilor, în special al unor critici-ajatollahi, care au trecut peste o bună bucată din secolul XIX, sărind „de la Chiriţa, la Pasărea Shakespeare!”…
Lîngă scrisorile marelui dispărut, destinatara mai aşază altele, nu mai puţin preţioase, cu multe sclipiri tandre : de la Marin Sorescu, Tudor Popescu, Kitty Muşatescu, Mihai Fusu… Sau amintiri legate de premierele unor lucrări importante ale dramaturgilor Mircea Ştefănescu, D.R.Popescu, Theodor Mazilu,Viorel Cacoveanu, Siegfried Lenz, Hubay Miklós, Tauno Yliruusi . Sunt şi confesiuni, datate, ori nedatate :infatigabila orădeancă a stat de vorbă, ori de cîte ori a avut ocazia ( şi un mare merit al ei este că a ştiut întotdeauna să găsească ocaziile!) cu vedete ale teatrului naţional ( genialul Birlic, Vali Seciu, Ion Lucian,Petru Vutcărău, Adriana Trandafir…).
Tot în memoriile acestea mai încap : decalogul secretarului literar („să nu se împrietenească prea tare cu nici un actor…”, „să uite ce e rău, repede”, „să nu se amestece în măruntele şi interminabilele bîrfe teatrale” etc.), un studiu amplu – cu efect multidisciplinar – asupra unei lucrări dramatice care, pesemne, a pasionat-o pe autoare (OCCISIO GREGORII IN MOLDAVIA VODAE),un echilibrat comentariu al jurnalului lui Mircea Zaciu – accentul punîndu-se, fireşte, pe episoadele teatrale, portretele colegilor de teatru (artişti, dar şi personal „auxiliar”, mai puţin întîlnit în cărţile de specialitate : maestrul de lumini, bufetierul, croitorul…).
La un moment dat, tot depănînd, depănînd, Vetuţa Pop face o pauză spre-a constata : ” Ce vremuri frumoase! Dar cînd nu sunt frumoase vremurile în teatru?! Sau poate numai amintirile sunt frumoase?”… Zău, ce rost are să afli?!… (va urma)