Haz de necaz
Ştefan cel Mare & aniversările
Rîndurile de faţă mi-au fost propuse,involuntar, de un anunţ din presă :”Oricine va scrie o piesă de teatru despre Ştefan cel Mare are şansa de-a o vedea montată pe scena Teatrului Na ţional din Iaşi”. Nu-i rău,nu?! Directorul Naţionalului, amicul meu Puiu Holban, continuă ştirea cu o explicaţie de bun-simţ :”Ne-am gîndit că este preferabil să dăm această şansă unor dra maturgi contemporani,decît să punem în scenă o piesă consacrată ,de exemplu, Apus de soare. Poate fi un text despre războaiele lui, despre bisericile lui, ori despre iubirile lui”.
Cinstită opinie. Acroşantă, teoretic. Pe noi însă…praftica ne omoară! Şi memoria!
Eram la CCES prin anii 82-83 şi priveam acolo(pe furiş!) un proiect, semnat de tovarăşa Dobrin, în care erau trecuţi, pe un pomelnic cu ştaif, cam un sfert din domnitorii neamului, lîngă care erau notate numele dramaturgilor ce se angajaseră să onoreze subiectele, contra unor… o norarii substanţiale, cu avans deja achitat : erau aliniaţi, cu smerenie funcţionărească, Decebal, Mihai , Ştefan,Alexandru cel Bun,Ana Ipătescu,Ioan Vodă cel Cumplit,Mircea cel Bătrîn, Horia, Cuza, Iancu,chiar şi Bălcescu! (Inutil să adaug că pe o altă listă ,am văzut alte obiective care tre buiau omagiate în dramaturgie – Transfăgărăşanul, Magistrala albastră, Metroul ş.a.).
Piesele, evident, au fost scrise. Acţiunea,bifată. Banii,plătiţi. EI ŞI? A cîştigat literatura dramatică naţională ceva, din asta? Au cîştigat publicul, arta spectacolului, artiştii implicaţi în realizarea scenică a unora din texte? Categoric,nu!
Zilele trecute, făcînd ordine-n rafturile cu piese de teatru, m-am re-îngrozit de cîtă ma culatură destinată scenei am strîns, în ani! O treime din ea, scrisă la comandă. În mormanul de rebuturi literare există şi unele texte memorabile – Petru Rareş a lui Lovinescu, Iancu la Hălma giu sau Urme pe zăpadă de Everac, Două ore de pace (D.R.Popescu),Regele desculţ şi Viteazul lui Paul Anghel, Reduta şi şoarecii de Iacoban…Dar ce facem cu sutele de drame lozin card/patriotarde, rebuturile festiviste,temenelele ceauşiste( căci,oricît ar părea de ciudat,între 75-89 s-au comis şi fo’ trei piese despre presupusa măreţie a Odiosului!- una din ele semnată de…cumnatul lui, Bărbulescu)?
Teatru istoric e greu de scris. Teribil de greu. Şi, oricum, o piesă bună despre Ştefan cel Mare nu se scrie la comandă. Tot aşa cum nu se face la ordin un text genial despre SIDA,ori despre dro guri( prin anii 77 , în revista TEATRUL,am întîlnit un titlu care mi-a stîrnit hohote de rîs :” Săp tămîna patriotico/cetăţenească la Teatrul Aşchiuţă din Piteşti”! Să fim serioşi!)
Aşa cum Io,Mircea Voevod sau Moartea lui Vlad Ţepeş ale lui Tărchilă, Ispita de Tudor Popescu, Se adună apele de Mihai Vasiliu,Horia de Davidoglu,Bălcescu sol de pace de St. Vasilescu nu se joacă, pe bună dreptate, fiindcă-s proaste, tot aşa capodoperele dramaturgiei is torice naţionale – Apus de soare, Despot Vodă, Viforul, Vlaicu Vodă, Răzvan şi Vidra nu sunt re prezentate fiindcă,se presupune, n-ar avea succes de public.
Dar atunci ar avea succes de public un text despre Ştefan cel Mare, inferior celor semnate de Delavrancea şi Paul Anghel? Puţin probabil!
Da’ e aniversare,nu? „Dă bine” un concurs de piese, tematic. Şi mai ia şi un scriitor bani – rară ocazie! Just!
Dar poate vom depăşi mentalitatea tip „Cîntarea României” şi vom începe să promitem că jucăm & plătim piesele bune – indiferent dacă-s despre prostituţie,democraţie,şomaj,alcoolism , Sechelariu sau Ana Pauker. În artă se aniversează,zilnic( nu o dată pe an,sau o dată la 100 de ani) un singur lucru : VALOAREA. Iar pe scenă,după cum ştim de mult, de peste două milenii, prima dovadă de patriotism este exigenţa…