Raportul dintre titlul poeziei şi conţinutul ei, interesant pentru orice tipicar care studiază şi sociologizează versul, începînd de la adam citire…
Titlul acestei recenzii se vrea o pastişă la titlurile conţinute de volumul lui Călin Cocora Convertibilitatea vorbirii şi alte reliefuri, Princeps Edit, 2006. În ciuda copertei ( neagră, spartă de alb & roşu), poezia strînsă de poet între paginile cărţii se citeşte cu incredibilă voluptate & plăcere. Există o îngăduinţă a scriitorului faţă de virtualul său lector, care atrage iubitorul de poezie precum lampa, pe ţînţar.
Există un suprarealism, în carte, echilibrat de trimiteri up to date. Cocora face un slalom admirabil între mitologie şi ştirea de ziar recentă; între elitism şi derizoriu; între sexualitatea bine temperată şi asceza impusă de lecturile vitale.
Este vorba, aici, de poemul bine scris, tot a şa cum în dramaturgie, spre exemplu, există piesa bine făcută. Şi fiindcă tot am pomenit de titluri, trebuie repetat că multe din ele, în carte, se pot constitui, fără dificultate, ca poeme în sine; devine, în viziunea unui ludic precum cel ce dă samă acum, lesne inversabilă partea întîi a lucrării ( titlul), cu aceea aşternută dedesubt (poezia). Un exemplu : ”bea-l dacă îţi place scuipă-l dacă îţi pare prea amar nu îl ţine în gură pierzi şansa la o îmbucătură mai plăcută”, este titlul unui poem care conţine cam de două ori mai multe cuvinte. La fel, în cazul multor ale texte, precum „femeia învaţă să se apere de ataşament cam odată cu apariţia limbajului articulat tres hautaine absentă cu gîndul la civita vecchia zâmbeşte în vag o clipă lungă apoi pare a murmura ceva” sau „prevăd viitorul travaliu metalul scos din foc la alb subţiat pe nicovală şi împăturit de mii de ori pentru a obţine acea flexibilitate visată de spada de toledo” – o particularitate a autorului : ignoră deliberat unele reguli ortografice, existînd şi aici precedente celebre.
A propos de predecesori : volumul face trimiteri, cînd nu te aştepţi, la nume ilustre ale literaturii & psihanalizei, precum adam, eva, don juan, stan păţitu’, freud (sic!), arghezi, marin preda, răzvan theodorescu, cărtărescu, nicu alifantis ş.a. Sunt amintite Divina Comedie, Patul lui Procust, romanele lui M. Preda. Se trăieşte, în carte, viaţa, odată cu livrescul. Se vorbeşte despre mitologie, dar şi despre salariul minim pe economie, ouăle lui Năstase, struţii unui crescător din Ardeal etc. Ba chiar există…didascalii de tipul „ în lipsă de diacritice vă rog să citiţi cu accesnt pe a doua silabă şi să încheiaţi cuvîntul cu sunetul din mămăligă”…
O carte vie, care pendulează între intimism şi poză, între amintirea cititorului şi memoria îndrăgostitului, care alcătuieşte (cu gust) un colaj de sentimente proprii şi citate, spre delectarea lectorului. Nu întîmplător, versurile de încheiere ale volumului sunt … căzute (parcă) dintr-o carte de poveşti („ stă singură copila la margine de lume/ […]/ va veni iubitul/ ei scăldat într-o lumină clară şi apoi niciodată/ nu s-or mai despărţi” ): candoarea lui Călin Cocora face ca, după apeluri la Freud şi Dante, poetul bifrons să adoarmă cu cartea de basme, pe noptieră…