Pe autoarea cărţii de faţă am cunoscut-o cu peste un deceniu în urmă, cînd fiul ei, Tani, totodată prieten de-al meu, m-a invitat în casa sa din Bacău. Am rîs, am discutat despre viaţă, artă, literatură şi gastronomie. Cum am lucrat la teatrul din localitate mai multe spectacole, ne vedeam destul de des. Viaţa părea frumoasă şi liniştit curgătoare, iar noi ştiam că omul propune…
…Dumnezeu însă dispune. Şi El a hotărît să-i cheme în cer pe trei din cei dragi Marei şi mie. După ce au plecat, s-a creat între noi doi o tristă „complicitate”; ajungea să ne privim şi ne vorbeam , tăcînd.
Într-o zi, scriitoarea a venit la Iaşi şi mi-a dat acest volum, în manuscris; l-am citit, l-am discutat şi, împreună cu Vasilian Doboş, am decis să-l publicăm.
Ce acroşează lectorul, în versurile Marei Paraschiv? O tristeţe explicabilă, un fior liric de calitate, o sinceritate a confesiunii : „ Nu mai plîng/ durerea o port ca o vină/ ascunsă sub talpă.// nu mai strig/ glasul e înecat în suspin/ la vreme de seară…”. În for(t)ul interior, poeta ascunde un cimitir de vorbe („ gînduri în spuza nopţii/ apasă umerii/ cuvintelor nerostite…”) ; evadează-n oniric („Visule drag, acoperă-mă!”) sau în dedulciri filosoficeşti ( „Mă zbat între eu şi însămi”). Îşi ascute simţul detaliului („Dac-ai vedea / lumînarea cum arde lîngă/ muşcata roşie, / ceara pe albul feţei de masă/ înalţă castele în delir”) , vede şi aude cu o memorabilă acuitate („ Încolţesc degetele/ Strigătul orbeşte/ coasa”) ; şi, căutînd zadarnic cu privirea nocturnă , nu apare „nici o umbră-n fereastră”…
Tristeţea poetei ( în treacăt fie spus, cunoscută şi ca autoare de proză) pare ireversibilă, dar nu deprimantă : „Într-o dimineaţă, fără dimineaţă, am pierdut agoniseala sufletului .[…] Visez mult , visez frumos…aşa cum e firea unui visător. Născut, şi nu făcut ; trăit, şi nu murit …”
Fie că optează pentru vers, fie că îmbracă poezia în veşmîntul prozei, scriitoarea emo ţionează prin (parcă) interminabila sa luptă cu resemnarea ; ca şi Sonia din Unchiul Vanea a lui Cehov, poeta îşi propune să se odihnească într-un mod invidiabil : privind , la ora singurătăţii ine luctabile, cerul presărat cu diamante.
Tăcere profitabilă, doamnă!…
Bogdan ULMU
Iaşi, 1 martie 2006