Cu peste zece ani în urmă, cînd mă-ncumetam să scriu un scenariu după Povestea lui Crean gă (aia cu drobul de sare), mi-am pus întrebarea : şi dacă scriu, ce? Pot îndrepta proştii? Îi pot face să se simtă culpabili? Îi pot arăta cu degetul şi voi putea spune „ nu fiţi ca ei!”? Proştii, am ajuns la concluzia asta, acum, după juma’ de secol de involuntară convieţuire, sunt irecu perabili. Ei nu învaţă din greşelile lor ( ori ale altora), deoarece nu le conştientizează. Deci, scrii cu sarcasm despre proşti, ca să te descarci, să-ţi verşi năduful – cum se zice, să-ţi iei o pa lidă revanşă, nu să-i corijezi, ca Macarenko.
Bănuiesc că din acelaşi motiv mi-a plăcut teribil romanul lui Mihail Batog – Bujeniţă, Halimaua ( apărut la prestigioasa editură Timpul). : fiindcă, nici cu proştii, nici cu lichelele, nici cu levantinii, nici cu bolşevicii, nici cu imoralii,nici cu grobienii nu s-a războit , ci doar i-a anulat, prin citare & nimicitoare demascare. Şi cînd nu era de ajuns, prin fabulaţie. Dezintegrîndu-i, cu superioritate, prin povestire. Te pun în carte, ergo te decapitez; şi … de copitez.
Mi-amintesc, acum, cîteva cărţi umoristice importante din activitatea mea de cititor profe sionist : fireşte, încep cu Svejk, trec prin Maestrul şi Margareta, ajung la Douăsprezece scaune, depăşesc Miss România, cochetez cu schiţele lui Capek şi Hrabal, flirtez cu San-Antonio ş.a.m.d. Ei bine, ca iubitor de tragi / comedii, de mult n-am mai simţit o asemenea satisfacţie!( sunt conştient de repercusiuni :cei care, din greşeală, mă vor citi , vor cre de că autorul mi-a dat să beau în exces, şi de-asta nu-mi mai controlez efuziunile ; din păcate, n-a fost aşa – dar nici nu refuz ideea! doar n-o să dăm de băut celor ce ne înjură, nu?!).
Volumul pe care am plăcerea să-l prezint, este captivant! Este chiar cuceritor! Are toate ingredientele necesare unui op de gen – ironie, buf, pitoresc, atac social-politic, flashuri gas tronomice, picanterii…de alt gen, limbaj plauzibil ( deşi, nu pentru urechi pudibonde!)…
Domnul Bujeniţă ştie să observe, teribil; are simţ psihologic şi, se vede, o experienţă de via ţă salvatoare. Dar, compensatoriu, tuşează trist întîmplările lumii interlope, prin flash-backuri care îţi trec un fior pe şira spinării, aducîndu-ţi în faţa ochilor ticăloşii altor decenii, pe care le dorim irepetabile.
Autorul nu e la prima carte, şi cele anterioare i-au ajutat, fireşte. ACUM, cred, e la prima carte IMPORTANTĂ. Nu doar pentru el, ci şi pentru literatura umoristică naţională treimiistă – aflată, vai!, în criză de romancieri.
Cîteva citate, sper, te vor îndemna, cititorule, să deschizi romanul ; roman-halima, care se hrăneşte, boccaccian, din secvenţe vechi şi noi, povestite şi replămădite seral/nocturn, de inşi care-şi descoperă vocaţia epică, în general, cu plăcută uimire; oameni de varii condiţii , aflaţi în diferite stadii de educaţie, de formaţii & genealogii opuse – conturînd, în volum, o lume boga tă, sub raport tipologic. În majoritate, descoperitori & consumatori ai unor licori „codificate gen MOSTROPOL, HARAŞPINCĂ, COCÂRŢ, HOLERCĂ, BURGHIU, GRENADA sau factice : ADIO,MAMĂ!, TE-AM ZĂRIT PRINTRE MORMINTE, FLOARE DE CAP şi altele . […] Faptul că ţigările erau construite din cotoare de plante din vegetaţia spontană şi duhneau a cîine e viscerat de o maşină, iar cafeaua purta această denumire în mod absolut simbolic, nu tăia cu ni mic pofta de viaţă a acestor oameni minunaţi care, aparent, construiau o societate nouă”( e vor ba de cei care consumau oxigen înainte de ’89 ; cei de după , fiind lucizi, nu se mai străduiesc să construiască nimic!).
Da’ lumea pre – decembristă nu avea de ce să fie mofturoasă ; mai năzuroasă e cea care col căie după ’90! Spre exemplu, un proxenet îi face mizerii unei june, „căprărind-o” în exces; „peştele” e pedepsit exemplar în carte, de un fel de sindicat milostiv :”…peste două zile poliţia trudea la identificarea unui sinucigaş care se împunsese cu propriul cuţit de douăzeci de ori, îşi tăiase organele genitale şi le băgase în gură, apoi a căzut de pe un bloc de zece etaje, unde pro babil, monta o antenă parabolică”. Delectabil,nu?!…
Nu numai obiceiurile eroilor sunt, în Halimaua, chisnovate, ci şi înfăţişarea acestora ( şi pro zatorul se dovedeşte un excelent portretist, nu o dată) :” tataia, despre care nu se poate spune mai nimic, întrucît semăna perfect cu omul invizibil, dacă acesta ar fi fost mut” ; sau:” nevastă-mea semăna cu o meduză eşuată peste care cineva, în bătaie de joc, a aruncat un smoc de păr de cîine ciobănesc” ş. a. m. d.
Pasionante sunt şi scenele cu reprezentanţii Orientului – de la ei, de-acolo, ori ajunşi în Ro mânia nu manolică, ci manelistă, unde au venit să deschidă afaceri promiţătoare, dar nu reuşesc decît să se adapteze la stilul de viaţă păgubos / mioritic. Remarcabile sunt şi bo ieroaicele d’anţărţ, al căror sînge nobil parcă n-ar vrea să contribuie la „originea sănătoasă” a proletarilor anilor ’60. Stîrnitoare de dispreţ, figurile de satrapi cu voie de la Partid, ai aceleiaşi perioade.
Fără menajamente, dar şi lipsită de resentimente accentuate, colcăind de umor – dar şi a tentă la aspectul grav al situaţiilor, Halimaua va deveni, sunt sigur, un jalon al genului din de ceniul care a început ; iar autorului ei îi doresc să găsească răgazul & forţa să scrie un Svejk treimiist, de-aici, din ţara tuturor (im)posibilităţilor…