În primul număr pe 2004 al APOSTROFului, am citit cu plăcere arhiva. Pro fesorul Nicolae Mărgineanu are ( postum, fireşte!) o dublă intervenţie, de tristă actualitate : Să creştem lichele? şi Să creştem, în adevăr, lichele?( primul, inedit). Intervenţiile din 1947 demonstrează că nici atunci oamenii de caracter nu erau la putere. Pildele şi anec dotele profesorului însă, dincolo de conjunctură, au o ironie de calitate, care le face savu roase; cîteva exemple :”…lui Ştefan cel Mare papalitatea din acea vreme i-a oferit titlul de atlet al credinţei ; eu, dacă aş fi om politic, aş propune o moţiune către Prea Sfîntul Prelat din cetatea străbunilor noştri, să-i confere şi el, lui Tătărăscu, prea bine meritatul titlu de atlet…acrobat şi scamator în stare să dovedească oricui şi oricînd că numai imposibilul e posibil”. Sau :”…se spune că profesorul Coco Dumitrescu – Iaşi odată retras la pensie s-a apucat să crească porci. Întrebat asupra motivelor năstruşnicei idei, strălucitul om de şcoa lă a răspuns : o viaţă întreagă am crescut oameni şi au ieşit porci ; acum cresc porci, că poa te o ieşi vreun om!”…În fine :”…bufoneria, în realitate, e o instituţie cu origine augustă, căci a apărut la curtea Împăratului Persiei , pe timpul monarhiei absolute; şi era, de fapt, în acea vreme şi la acea curte, singura cale de-a mai spune adevărul. Căci curtenii spuneau numai minciuni plăcute, iar ţara săraca, era cu lacăt la gură şi despărţită de stăpîn prin zidurile chinezeşti, pe care curtenii le-au clădit cu imaginaţia lor donquijotescă.”
Ca iubitor de bufonade, mă simt mîndru!…
¤
Să rămînem în domeniul presei : un interviu ironico/ imaginar ( evident!) cu marele Will propune Th. Denis Dinulescu ; din el cităm cu plăcere şi năduf – netrucate :” R – Pu teţi să ne spuneţi de ce Anglia a dat pe cel mai mare dramaturg al lumii, iar noi românii a vem în persoana lui Caragiale pe cel mai mare dramaturg necunoscut al lumii?/ W.S. – Din cauza oamenilor care au condus dintotdeauna România, nimeni nu ştie nimic în lume despre Caragiale, despre literatura dvs. Caragiale n-a fost niciodată tradus atent, ca să spu nă ceva unui spectator străin, pentru că e o greşeală să credem că problematica lui este e ternă, că nimic nu s-a schimbat de cînd scria el, pînă a cum. Cred că ceva, ceva s-a mai schimbat, că lucrurile în teatrul românesc trebuie reconsiderate, privite cu ochi mai proas peţi, mai competenţi şi mai talentaţi .”
Sintagma ochi talentaţi ni se pare chiar de-o agreabilă subtilitate!…( asta, ţinînd cont de criza de ochi talentaţi din teatrul naţional contemporan!). Că de ochi alunecoşi şi ochi nevinovaţi, nu duceam lipsă…
¤
În fine, fiindcă s-au adunat, într-un plic, cîteva fişe …defecte, vreau să dau aici o ne cesară – dar deloc plăcută! – erată.
În Adevărul literar & artistic din 15 oct. 2002, spre exemplu, C. Coroiu scrie –şi-ncă de două ori! – că Muntele, în regia lui N. Scarlat, l-a convins pe Vişniec să se – apuce de dramaturgie. Foarte bine că Matei a apucat-o pe drumul acesta ! Numai că Muntele de la Piatra, de care vorbeşte criticul, era realizat în regia lui Emil Mandric.
În Luceafărul, 41/03, Ioan Suciu reaminteşte că pe vremuri Teatrul Naţional din Capitală a avut succes la Paris, cu Rinocerii. Sigur că a fost un succes românesc, în de ceniul şapte, cu marele text ionescian; dar nu pe scena Naţionalului, ci a Teatrului de Co medie.
Fiindcă tot am pomenit de marele compatriot : cînd a murit recent, soţia lui, Jur nalul Naţional a prezentat un reportaj de la slujba de doliu. Frumos gest! Numai că, le genda unei fotografii preciza „Marie France Ionesco – marcată în foto, stînga” ; am privit cu atenţie ilustraţia :în foto stînga era marcată o persoană brunetă, cam de 35 de ani; fiica dramaturgului era lîngă aceasta – blondă, de peste 50 de ani…
Sau : în Flacăra, numărul 11 pe 2003, la pagina de teatru ni se spune că Puterea Obişnuinţei a fost regizată la Timişoara de un tînăr regizor austriac , Tino Geirun. Mai întîi, nu Ţino a fost regizor, ci un student al său ; apoi, Geirun nu mai este tînăr şi nu este chiar austriac ( fiind român, născut la Brăila şi făcînd facultatea în ţara natală, unde, după licenţă, a şi fost angajat mulţi ani – la teatrele din Brăila şi Bacău ).
În fine, revista Cronica (1 / 04) face un portret marelui scenograf M. Matcaboji şi-l ilustrează cu o fotografie din „ Furtuna – Liviu Ciulei (sic!) ”. În primul rînd, ce căuta nu mele lui Ciulei aici şi montarea sa cu piesa marelui Will – la care Matcaboji n-a colaborat. Dar pentru ca gafa să fie dublă, precizez că poza nici nu era din Furtuna lui Ciulei, ci din Visul unei nopţi de vară al lui Vlad Mugur.
În rest, fireşte, cronica teatrală poate rămîne o ocupaţie agreabilă…