Desigur, teoretic litoralul nu ar fi locul indicat pentru un muzeu al torturilor. Lumea se duce la mare să se relaxeze, nu să se lase oripilată de varii schingiuiri ale istoriei universale!
Şi totuşi, într-o zi ploioasă, sau după o plajă prelungită, ce ai mai bun de făcut decît să intri în muzeul de istorie al Constanţei, la parter, unde doi muzeografi din Sankt-Petersburg (Lilia Radjabov şi Marin Beţivu) au amenajat, într-un spaţiu mai mic decît s-ar fi cuvenit, o expoziţie dedicată marilor torţionari ai lumii. Desigur, e vorba despre o selecţie, fiindcă dacă ar fi să-i aducem pe toţi sub cupola unei singure locaţii, ne-ar trebui vreo zece stadioane, puse unul lîngă altul!
Am mers la muzeu curios şi nu-mi pare rău; pe de-o parte, mi-am amintit de cîtiva inchizitori celebri; pe de alta, am admirat arta meşterilor(sculptorilor) ruşi, care ni i-au redat, modelaţi în ceară, pe aceşti sceleraţi celebri.
Eu am vizitat expoziţia de la dreapta, la stînga, deci vi-i voi prezenta pe eroi în sens invers/cronologic : în primul separeu, Lavrenti Beria, omul lui Stalin, cu privirea lui bonom/perversă, stătea aplecat peste o masă acoperită cu pluş; am observat că nu purta verighetă. Şi parcă, de pe masă lipsea ceva…Cum cert e că şi doctorului Mengele, care dorea să smulgă dinţii unui deţinut de la Auschwitz, îi era greu s-o facă, deoarece pe drum ( ori prin multele vămi prin care a trecut expoziţia) se pierduse…cleştele! Oricum, lîngă ei se afla Hitler, în picioare, cu o figură cam ofilită şi privirea fixă, dar deloc înspăimîntătoare.
Puţin mai încolo, Napoleon parcă stă pe picior de plecare. Observ o disproporţie : bustul e nepermis de înalt, faţă de picioare. Sau o fi avut Împăratul acest defect şi-n realitate?…Mă rog : trec la o ghilotină care-o decapitează pe o femeie între două vîrste. Capul femeii, ţinut în mîna călăului, are ochii holbaţi şi gura crispată, aşa cum se cuvine unei persoane care tocmai păţi tărăşenia…
În compartimentul de alături, un samurai demn îşi face un tradiţional hara-kiri; în spate, bunul lui prieten se pregăteşte , milos, să-l decapiteze (nu e o glumă : după procedeul ritualic, sinucigaşii musai să fie decapitaţi, ca să nu simtă chinurile infernale consecutive!).
M-am mai întîlnit în acest paşnic muzeu cu două caţe, pedepsite să stea în acelaşi butuc, faţă-n faţă, cu gîtul şi mîinile imobilizate, ca să se sature clevetind; cu falsificatorul de monede, căruia i se turna pe gît, printr-o pîlnie arhaică, plumb topit; cu un tîlhar tras în ţeapă de Ivan cel Groaznic ( iar în ţeapă, mi s-a spus de către ghizi, nu puteai rezista viu, mai mult de zece ore!); am mai găsit aici un datornic, prins în butuci, cu capul în jos şi mîinile legate la spate; un sclav răstignit precum Iisus, pe o cruce; pe Ioana D’Arc, pusă pe rug şi privită blajin de Inchizitor, plus ajutoarele sale; în fine, la ieşire, am aflat şi care era pedeapsa beţivului, pe vremea lui Petru cel Mare : era pus într-un butoi cu vin, dar avea capul fixat în sus şi mîinile legate, depărtat, să nu poată bea deloc.
Acest muzeu este impresionant prin desăvîrşita execuţie a sculptorilor care continuă o veche tradiţie – a celor care l-au întemeiat, maeştrii Cijov şi Kasalapov. Am aflat că secretul figurinelor constă în amestecul de ceară şi alte ingrediente, care fac ca personajele să reziste la temperaturi extreme ( între minus 40 şi plus 40 de grade!). Am mai aflat, cu uimire, că cea mai scumpă componentă a figurinei sunt…ochii!( proteze pretenţioase, care ajung pînă la 1.000 de dolari perechea). Şi dinţii – la cei care se văd – costă pe-aproape. În fine, mi s-a mai spus că porţiunile anatomice ascunse de haine nu-s făcute din acelaşi amestec de ceară, ci din ceva mai rezistent şi foarte uşor, ca să nu apese asupra picioarelor, tasîndu-le.
Nu este înfricoşător muzeul din Petersburg, deşi tema lui nu –i deloc veselă; el ne aminteşte că tortura este o instituţie cu vechime, în istoria universală; şi că azi, genul acesta de supliciu ne apare ca o caraghioasă gratuitate.