Haz de necaz
Ieşenii din Bucureşti
Cînd am venit în Iaşi, în 1987, datorită soţiei, toată lumea se uita chiorîş : ce caută acesta, aici? Ce urmăreşte? Locul cui, îl vrea? Pe cine tinde să detroneze? N-o avea vreo mi siune? ( un om acoperit al Securităţii – azi, decedat – chiar îmi intra, des, într-o vreme, în casă, inopinat, să verifice cu cine mă văd).
Şi-au început mizeriile ; din toate părţile. De la Naţional ( unde mi s-a interzis să lucrez, tocmai de la CCES! ), de la Luceafărul – unde eram catalogat drept un Bivolaru ( Guru’, nu ălaltul!), avant-la-lettre, de la unele reviste…Fo’ doi tipi – ca să nu zic chiar trei – îmi făcea curte, trăgîndu-mă de limbă, altul mi-a furat agenda…
Am suportat. Greu, dar a trecut. Soţia mea a fost mereu lîngă mine. Copilul nostru ( născut, după venirea mea în Capitala Moldovei) este şi el un motiv serios care mă ţine legat de Iaşi, şi, fiindcă am avut inteligenţa să rup relaţiile de serviciu cu cetatea de pe cele şapte coline, iacătă, mă simt, cu-adevărat, liber. Cu teatrele nu sunt în tandreţuri aici ( compensez în alte oraşe!), dar scriu la reviste, editurile mă publică, la Ziarul de Iaşi cred că am cea mai veche rubrică ( culmea,şi plătită, şi citită!), mai particip la o aniversare culturală…Merge. Cei care credeau, în 1987 sau 1989, că vreau să le iau locul, s-au convins că miza era mică, pentru mine. Mi-am luat transferul cu inima uşoară…Nu urmăresc nici un plan diabolic. Nu am buletin de Iaşi şi nici serviciu în Iaşi. Ţin însă de Asocia Scriitorilor de-aici, şi asta mă bucură.
Cu toate acestea, încă mă sîcîie un fel bizantin şi fără noimă de-a mi se pune întrebări : pe străzile oraşului, în cafenele, ori în incinta unor muzee. Nu interesează absolut pe nimeni dacă montez vreo piesă, şi unde. Nu se vorbeşte, cu mine, decît rar, despre cărţile pe care le public. În schimb, un celebru poet al Iaşului, mă opreşte, hodoronc-tronc, în faţa poştei şi mă întreabă, cu ton de vechi interogator de poliţie :” unde lucrezi? Pe ce post? Ai pregătire? Nu e grea naveta? Şi familia ce zice?” etc.
Altădată, altul – care mă sună o dată pe an să-mi comunice că-i montez o piesă şi că el îmi scoate o carte (ambele informaţii, eronate!), vrea să ştie exact cînd plec din loca litate, pentru cîte zile, de ce, cu ce. Eventual, dacă nu sunt secretos, şi cît cîştig. Sau cît am luat de la Iacoban ultima oară ( apropos de MRI, într-o perioadă, prin ‚94, toţi mă întrebau doar „cum te înţelegi cu el?”). Ori cît iau de la ziar. Dacă merită.
Un prestigios director de instituţie culturală, sobru mereu, mă sună : tresar cu nă dejde…nu, vroia doar telefonul Aretei Moşu. I-l dau, decepţionat. Am crezut că pot co munica cu el, mai ales că ne ştim de peste 35 de ani…
Şi deschid o revistă în care cred că găsesc dezlegarea bizareriei : în ea ni se rea minteşte un fapt notoriu , cum că Alina Mungiu, George Pruteanu, Monica Bîrlădeanu, Corina Dănilă, o parte din Divertis, Irina Radu, Irina Păcuraru, Nadira, Andreea Marin, Mihaela Rădulescu, Gabriela Vrînceanu, Cristian Leonte, Alina Mungiu, Dan Petrescu, Sorin Antohi, Oana Andoni, şi ultimul pe listă, Daniel Buzdugan, sunt din Moldova ( mulţi, chiar din Iaşi! ). Şi nu au fost priviţi cu suspiciune, cînd s-au afirmat, în Capitala ţării! Dimpotrivă!
Deci, realizez cam tîrziu, e mai bine să fii ieşean sosit în Bucureşti, decît invers. Încă o perioadă, pesemne …