Sunt – nu e o mîndrie! – campionul Chiriţelor în România. Da, am montat de şase ori textul : de cinci ori, Chiriţa în provincie ; o dată, Chiriţa în Iaşi( dar adaptată liber şi împănată cu cînticele din alte texte ale bardului).
Şi trebuie să spun că niciodată nu mi s-a părut că am găsit calea cea dreaptă a desluşirii capodoperei. Totdeauna am avut senzaţia că, din spectacolul finit, lipseşte ceva. Că nu am căutat îndeajuns, ori că nu am avut o răbdare asiatică, întru revelare.
De altfel, cum zicea cineva, capodoperele se apără, într-una şi nu se lasă descoperite pînă la capăt : pesemne, e unul din tertipurile cu care-şi longevizează farmecul…Pregătindu-mă pentru a şaptea Chiriţă – căci va veni, nu peste multă vreme, şi clipa recidivei – încerc să duc mai departe unele propuneri regizorale din montările anterioare. Şi să cutez mai mult : aşadar, Chiriţa ot Bîrzoi(eni) ar putea deveni Chiriţa of Dali.
Văd un spectacol suprarealist, cu moliciuni moldav/orientale, cu sute de cănăfiori în aer , cu multe evantaie care se deschid şi se închid în ritmul muzicilor, cu fluturi mecanici care zboară greoi prin aerul încins , pulverizaţi de perele cauciucate ale augmentatelor sticle de par fum, ce ţin loc de coloane… Şi, ca element central, o păpuşă uriaşă, o obeză – dar din acelea felliniene, care au sex-appeal, din care se trag leneş sertare (într-un sertar enorm locuieşte fiul Cucoanei!) şi se deschid lasciv ferestrele sînilor bogaţi… (prin aceste „ferestre” apare, alternativ, nurlia Luluţă, înnebunindu-l cu frivolitatea , de la „balconul” propus de noi, pe adolescentul Guliţă. Din balcon se lasă, uneori, pentru ofiţer, o scară de mătase, împletită de jună cu gingaşa-i mînuţă…).
Drapajul rochiei păpuşii-Chiriţa lasă loc unui singur personaj să treacă prin el – evident, Leonaş – zona cu pricina fiind fierbinte şi frisonantă, în timpul deselor ieşiri şi intrări. Cortina-drapaj, este, cum zicea George Banu fisura lumii : acum devine şi fisura erotică a ma damei…Bîrzoi, cel needucat, e închis de madamă într-o cutie muzicală şi este eliberat doar cînd trebuie să meargă la canţilerie, să asculte jalbele împricinaţilor şi să umfle plocoanele. Àpropos : Ion nu cară prin scenă numai piramide ( cu zeci de reflexe ) din zahăr candel, ci şi şiraguri de mărgele mari, divers colorate, plus jardiniere cu fructe exotice ( smochine, rodii, mango, guave) , călare pe curcanul uriaş, ce-şi desface aripa-i multicoloră ca de păun, pasăre mitologică, pre văzută nu doar cu roţi : lateral, mai are o manivelă de aramă ce mişcă cifre colorate pe pieptu-i falnic…
Şi calul e înlocuit, în spectacolul nostru virtual, cu o bicicletă din aceea spectaculoasă, de la începuturile mijlocului de locomoţie, un biciclu cu o roată imensă şi una mică, obligînd-o pe Chiriţa, dar şi pe feciorul dînsei, la nostime echilibristici. Monsieur Charles nu atinge pămîntul, zburînd ca-n Bulgakov şi din plutirea-i cutumiară îşi aruncă aparteurile, ori lasă să cadă pas portul isprăvnicesei, clonat – spre-a-i spori turistei voluptatea posesiei. Iar Leonaş îmi apare a cum, la ceasul delirului regizoral, precum Domnul Mascat din Wedekind : cu un ţilindru im pecabil, cu o pelerină scumpă şi lungă, cu trenă, scoţînd din faldurile ei personajele pe care tre buia, în text, să le joace, sub formă de marionete : deci, Ofiţerul, Piciu brişcarul, Madama de la teatru sunt acum mînuite la vedere, de berbant…
Am uitat pe cineva? A, da, episodica Saftă, cumnăţîca : aceasta nu face dulceţi, ca peizancele: ci oficiază! Din alambicuri multe & sofisticate ies fumuri bengale şi arome de parfumuri orientale, precum vedea Meyerhold Don Juanul său. Rodul alchimiei vrăjitoarei este depus cu religiozitate în besactele oculte şi boluri din pietre semipreţioase…Din boluri soarbe, periodic, o girafă în flăcări care traversează scena, (aparent) ilogic. Pesemne s-a rătăcit în delirul nostru din Călătoria în Africa…